Passau – Viena pe biciclete. Cântecul obosit al nibelungilor

File de jurnal (7)

În Grein Petra a primit o șa nouă, mai moale. Am rămas singura care încă suportam cu stoicism dotarea din fabrică. Ca să obțină plusul de confort, Petra a promis că asta o va ajuta să meargă mai bine de acum încolo, cu tonul acela de om mare care știe ce spune. Nu m-am entuziasmat peste măsură și nu m-am așteptat la niciun miracol. Intrasem deja într-o anumită rutină, iar asta venea cu avantaje și dezavantaje. Puțină oboseală adunată la puțină plictiseală dădea cu minus la entuziasm și solicita, pentru echilibrare, un plus de încurajări din partea noastră pentru a pedala fără probleme mai departe. Și o șa mai moale.

La plecarea din Grein, după ce ne-am alimentat cu prăjituri de la cofetărie și frumuseți din oraș, se făcuse deja târziu pentru alte opriri pe drum. Aveam doar douăzeci de kilometri până în Ybbs și o vreme minunată, aparent o nimica toată. Dar silfidele Dunării își băgau iar coada.

De la Grein la Ybbs

Pe bacul pentru biciclete care pleacă din Grein
Pe bacul pentru biciclete care pleacă din Grein

Nu putem să oprim să facem o baie? a întrebat Petra imediat ce am traversat cu bacul de biciclete și ne-am așternut la drum pe partea dreaptă (sudică) a Dunării. În calea noastră apăruseră câteva lacuri amenajate pentru bălăceală și în graba noastră am zis nu. Refuzul nostru a anulat motivația oferită de șa într-o clipită. Am oprit totuși la un mal de Dunăre, puțin mai încolo, cât să ne băgăm măcar picioarele în apă. Ziua era mai caldă decât ne-am fi așteptat la final de mai și asta era doar începutul. Pădurile erau dense, fluviul curgea liniștit și limpede, iar picioarele noastre se afundau, la mal, într-un nisip foarte fin. Într-o barcă de lemn, un cuplu se prăjea la soare, în acea postură de „nu fac nimic, nu-mi pasă de nimic, nu fac nimic”. Iar noi, în costume negre care se încingeau în soare, urma să pedalăm, transpirăm, pedalăm.

Pauză de răcorit în Dunăre
Pauză de răcorit în Dunăre

Dinspre pădure veneau adieri răcoroase, iar un pui de șarpe traversa strada. L-am ocolit cu atenție, însă următorul pe care l-am găsit, mult mai mare, avusese o soartă mai puțin norocoasă. La vederea trupului lung, strivit în mijlocul drumului, Petra a izbucnit în plâns. Mi-a fost mai milă de ea decât de reptilă, dar m-am resemnat cu ideea că și o mamă șarpe ar fi gândit la fel. Toate mamele sunt mai întâi impresionate de suferința puiului lor. În orice caz, după aceste două întâlniri, am început să mă uit de două ori în jur, atunci când făceam o pauză și ne așezam pe iarbă, lângă apă. Iar pauze au fost din nou, mai multe decât ar fi trebuit.

Cu biicletele pe malul Dunării

În Ybbs plănuisem să ne oprim mai ales pentru Muzeul Bicicletei. Nici orășelul nu arăta rău, cu străzile lui înguste, pietruite. Am fost convinși că putem găsi o cazare decentă în centru, dar ne-am înșelat. Majoritatea camerelor triple erau luate, am mai găsit doar câte o singură cameră dublă, așa că în cele din urmă a trebuit să scoatem o sută de euro din buzunar pentru o dublă și o single la pensiunea familiei Friedman. Camerele erau mici și conservau în mobilier și atmosferă anii ’80. Pereții erau decorați cu tablouri făcute din piese de puzzle și alte obiecte de un gust îndoielnic. Măcar aveam loc suficient să ne spălăm și uscăm o parte din rufe, cât să avem ce pune pe noi a doua zi. Dezamăgirea maximă avea să vină însă abia după ce ne-am cazat și am mâncat o cină nu tocmai bine gătită. Nu ne făcusem temele cum trebuie și am aflat prea târziu că muzeul era închis duminica, adică a doua zi (excepție făcând doar lunile iulie și august).

Am înghițit în sec și am pornit într-o plimbare lentă pe faleza Dunării, la apus. Un parc cu tot felul de jocuri și echipamente de sport a fost pe gustul Petrei, în timp ce noi doi am stat pe o bancă și am observat cum Dunărea se învelea, pentru noapte, cu o folie fină de aluminiu ce reflecta nuanțele roz aurii ale apusului. Pe malul celălalt se vedea Persenbeug, alt oraș tipic austriac, cu case drepte în culori potolite și nelipsita tihnă care se simte chiar și de la distanță. Când ne-am întors la pensiune, în Ybbs nu mai mișca nimic, iar vocile noastre se auzeau cu ecou pe străzi. Știam că e ultima oprire așa izolată pe traseu, de a doua zi intram într-o zonă mult mai bătută și mai populată, începând cu Melk.

Dunărea la abus

Ybbs – Pöchlarn – Melk. Și încă o dată Melk

Melk

Ruta de biciclete a continuat pe malul Dunării până la Melk, dar înainte de asta am făcut o oprire în Pöchlarn. Eu urmăream povestea nibelungilor, iar Petra aștepta cu nerăbdare un flammekueche și o înghețată. Statui vorbitoare reprezentând personajele din „Cântecul Nibelungilor” vorbeau atunci când treceai pe lângă ele, doar în germană, din păcate. Orașul a fost reședința unui personaj important din cântec. Citisem cu răbdare toată povestea înainte de vacanță, ba mai mult de atât, scrisesem un rezumat pe care i-l lecturasem Petrei într-o seară, pe drum. Dubioasă poveste, comentase ea, nu foarte impresionată nici de trădări, nici de masacrul de la final, nici de efortul meu de a-i face epopeea mai accesibilă. Prin urmare nici statuile nu i-au spus foarte mult, iar înghețata a rămas o prioritate.

 

Pöchlarn mai e orașul în care s-a născut pictorul Oskar Kokoscka, un nume important în avântul pe care l-a luat modernismul austriac la începutul secolului XX, odată cu Gustav Klimt, Egon Schiele și alții. Există un mic muzeu dedicat pictorului, dar m-am mulțumit să-l văd doar de afară. Am simțit că nu aveam nici starea de spirit, nici timpul necesar pentru a mă bucura cu adevărat de o incursiune în lumea artei. Trebuia să-mi adun forțele și încurajările pentru a determina copilul să pedaleze mai departe până la Melk, în ciuda vântului care începuse să bată din față, a unor mici porțiuni aflate într-o abia perceptibilă urcare și a primelor grupuri mai mari pe care le-am întâlnit.

Pedalând pe lângă Dunăre, spre Melk
Pedalând pe lângă Dunăre, spre Melk

Am avansat greu, cu pauze dese și energii mai puțin optimiste. În apropiere de Melk am avut o surpriză: la mal de Dunăre câțiva oameni se pregăteau de un grătar, într-un mod foarte familiar. N-am apucat să văd numerele de la mașini, dar Alex a fost mai iute și mi-a confirmat temerea în scurt timp: Ai văzut? Erau români.

Era prea frumos afară ca să mă înnorez. Am făcut dreapta printr-o pădure și, la ieșirea din ea, am dat cu ochii de marea abație care supraveghează și luminează orașul. Intram oficial în Wachau, regiunea lăudată ca având cele mai frumoase peisaje naturale și culturale de pe toată Dunărea. Pedalând pe lângă Dunăre descoperisem multe alte porțiuni cel puțin la fel de încântătoare, dar fremătam de bucurie pentru că mai trecusem pe acolo, purtam în suflet momente și amintiri foarte frumoase și, chiar dacă peisajul uman se schimbase și se amestecase vizibil în jur, aveam de gând să mă bucur pe îndelete de tot ceea ce urma.

Abația din Melk

Cu o seară înainte găsisem cu ajutorul lui booking o cazare centrală care promitea să fie foarte drăguță: Goldener Stern, o pensiune de familie într-o clădire istorică aflată pe cea mai veche stradă din Melk, fostă cramă a abației. Iar prețul era mai mult decât decent, în jur de 80 de euro pe noapte pentru două camere. Nu ne-am înșelat și, imediat ce am călcat pragul pensiunii ne-am simțit extraordinar de bine. Gazdele erau deosebit de amabile și camerele vesele și haios decorate. Nu a durat mult până ca Petra să vină cu o idee ce putea fi greu refuzată: Vă rog eu să stăm aici două nopți, am nevoie de asta, am nevoie de puțină odihnă. În camera ei erau jucării de pluș și copilul din suflet, obosit în urma efortului slab ca intensitate, dar constant, își cerea dreptul la repaus. Am zis da. Poate că și noi aveam aceeași nevoie.

Goldener Stern
Goldener Stern

Gazdele noastre au reușit să ne facă în continuare șederea mai plăcută decât credeam. A doua zi ne-au pregătit un mic dejun capabil să satisfacă apetitul unei armate de nibelungi (opt euro în plus de persoană), ne-au îndemnat să luăm fructe la pachet, ne-au dotat cu prosoape și jucării gonflabile și ne-au încurajat să pedalăm încă cinci kilometri până la niște lacuri numai bune pentru scăldat. E așa limpede apa că poți să bei din ea. O să vedeți că veți înota cu peștii, ne-a spus doamna în timp ce își mângâia cățelul terapeut, pregătit să lucreze cu copii având diverse traume sau probleme. Și a fost exact așa cum a spus, iar noi am petrecut câteva ore bune relaxându-ne la soare sau la umbră, mâncând cârnați de la singurul chioșc din apropiere și privind peștii mari care se foiau prin apă.

Totul ar fi fost perfect dacă Petra nu s-ar fi tăiat la laba piciorului într-o piatră. Eu cum o să mai merg pe bicicletă? s-a întrebat ea mereu, smiorcăind. A reușit totuși să ajungă înapoi la pensiune, ca personajul din poveste: când călare, când pe jos.

Pentru cină n-am făcut cele mai potrivite alegeri. Mai întâi Petra ne-a rugat să o lăsăm în camera ei, așa că i-am achiziționat la un preț foarte mare niște brânză și speck, de la un mic târg din buricul orașului vechi. Erau foarte bune, e adevărat, am putut să ne dăm seama după firmiturile la care ne-am repezit când a terminat ea de mâncat. Nouă ne era încă foame și nu aveam chef să ne închidem în cameră. E și păcat să pierzi ora albastră în Melk, când cerul contrastează atât de frumos cu galbenul și lumina care se aprinde pe abație. Am ales să ne așezăm la restaurantul hotelului Zur Post, pentru a ne bucura tocmai de această priveliște. Un fel din meniu ne-a sunat bine, părea delicios și sofisticat. Nu ne așteptam însă ca de peste treisprezece euro să gustăm doar patru guri mici, foarte bune, dar atât. Și zău că restaurantul părea cât se poate de austriac, nu franțuzesc. Iar fața lui Alex a rămas în galeria mea personală cu mutre de neuitat. Era cât pe ce să-l întrebe pe chelner dacă ce am primit în farfurie e o glumă, dar după mina oficială și pompa cu care ne prezentase acesta produsul, mie îmi era clar că alesesem un fel de mândrie gastronomică locală și nu avea sens să insultăm pe nimeni.

Ca să ne potolim foamea care se nu se lăsase amăgită de gustul rafinat al celor patru îmbucături, ne-am luat puștile și am mers pe malul Dunării unde, în apropiere de camping, țopăiau liberi și fericiți mulți iepuri de câmp. I-am lăsat să trăiască, am împușcat doar niște poze, deși chiar și pentru acelea era deja prea întuneric.

Lasă că mâine intrăm mai adânc în Wachau și ai să vezi că pe la crame și heuringer nu o să murim de foame, l-am consolat eu pe Alex. Fața lui păstra încă tușele și umbrele surprizei, dar simțul umorului și optimismul le făceau invizibile pentru necunoscători. Ne-am întors în oraș și ne-am răzbunat comandând de la un restaurant o mare înghețată. Petra ni s-a alăturat imediat, când a auzit ce punem la cale. Am râs cu toții de experiențele de peste zi și ne-am regăsit entuziasmul pentru etapa următoare. Nibelungii erau mai odihniți și plecau mai departe.

Melk văzut de sus, din mânăstire
Melk văzut de sus, din mânăstire

Ai citit?

File de jurnal 1: Start cu peripeții din Passau

File de jurnal 2: Iarba tămăduitoare din Obernzell

File de jurnal 3: Lacul Dunărea de la Kaiserau

File de jurnal 4: Țitera din Ottensheim

File de jurnal 5: Și monștrii au nume de alint?

File de jurnal 6: Noi suntem campionii


* Donauradweg face parte din Eurovelo 6, un traseu care se întinde de la Atlantic până la Marea Neagră, teoretic cel puțin, pentru că imediat ce intră în România este reprezentat prin puncte puncte, după cum poți vedea aici.

Această călătorie a fost susținută și promovată de Descoperă Austria și Oficiul de Turism al Austriei. Am avut și avem libertate deplină în planificare, desfășurare, alegerea traseului și opiniile exprimate.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.