10 ani de LumeaMare și un nou drum

Când îmi spunea mama că importanța acordată aniversărilor pălește odată cu vârsta, nu-mi venea să cred. Ca și boala sau moartea, așa o grozăvie intra în categoria „mie nu mi se poate întâmpla”. Ei bine, rândurile acestea s-au scris cu doar două zile înaintea marei aniversări a Lumii Mari, tocmai pentru că numerele și anii au început să conteze mai puțin pentru mine. Dar 10 ani e o vârstă frumoasă și rotundă cât lumea. Au fost 10 ani plini de emoții, transformări, bucurii și descoperiri nu tocmai mărunte. Simt că e un moment mai mult decât potrivit nu doar pentru a privi înapoi, ci pentru a mă gândi spre ce aș vrea să se rostogolească LumeaMare mai departe.

Nu pot ști ce va fi peste încă zece ani. Până acum o săptămână nu aveam curaj nici să trec cu gândul dincolo de luna septembrie. Ceea ce observ e că LumeaMare îmi urmează traiectoria. Se transformă dintr-un blog „despre ecoturism și călătorii responsabile” într-un jurnal creativ și cultural al unei studente pasionate, în continuare, de călătorii și ecoturism. Salut, sunt Roxana, am 46 de ani și din octombrie sunt studentă la Grafică, dacă nu te-ai prins deja despre cine e vorba sau ești pentru prima dată la noi pe pagină. În principal tot cu mine vei avea de-a face, chiar dacă, de undeva din spate, Alex face mai multe fotografii ca mine și susține blogul pe mai multe planuri, iar Petra, fata noastră, e din e în ce mai mult în galerie, decât în echipă. Normal, la vârsta ei. Poate va fi la un moment dat o carte despre cum e să supravieţuieşti în călătoriile cu adolescenții (pentru că prima carte s-a oprit la începutul adolescenței), poate nu, depinde cât de repede se va desprinde de noi și cât de bine vom reuși să negociem preferințele diametral opuse pe care le avem acum.

În articolul anterior, „6 ore pe zi, 6 zile pe săptămână”, scriam tot despre numere și despre experiența intensivă trăită la cursurile de pregătire de la UNARTE, Facultatea de Arte Plastice. Atunci când l-am publicat, încă nu eram convinsă că mă voi încumeta să mă înscriu la admitere. În cele din urmă am făcut-o și a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. N-am crezut că experiența unui examen poate fi atât de plăcută. Mi-a adus cumva aminte de naștere, un eveniment important pe care multe mămici îl percep ca pe-o traumă. Pentru mine nu a fost așa, ci o experiență plină de bucurie, în ciuda durerii și a tot ce înseamnă neplăcerile care vin la pachet cu o astfel de minune. În mod similar, deși am avut emoții ca tot adolescentul, clipele petrecute la examen au fost unele dintre cele mai fericite din viața mea. Mai trebuie să știi despre mine că am fost un model de neîncredere în forțele proprii, de când mă știu. Că am pus tot timpul răul înainte, după principiul „să nu fiu dezamăgită când se întâmplă”. Că nu am avut curaj să fiu artistă mai devreme. Că am luat viața așa cum a venit și am avut parte de experiențe pe care nu le regret niciun pic, că m-am încumetat la multe începuturi și ieșiri din obișnuit sau rutină, dar n-am îndrăznit să cred că visul meu cel mai de preț ar fi putut deveni realitate. Până acum. Poate că e „de vină” reiki, o terapie blândă pe care o învăț și o practic din când în când, poate au fost gândurile bune pe care mi le-au transmis cei cunoscuți, ba chiar și cei necunoscuți, poate că am ajuns la o vârstă la care să ai astfel de emoții e un privilegiu. Nu am cum să știu sigur ce anume din toate acestea a ajutat mai mult, cert e că aproape dansam în timpul examenelor. Nu în afară, în interior. O mână mi-a mai tremurat, o nesiguranță în linie a apărut, dar sufletul meu a fost în extaz.

De proba eliminatorie m-am temut cel mai mult, chiar dacă era cea mai ușoară. La examen a fost prima dată când am putut să fac o compoziție cu oameni, din memorie, din imaginație. Pe parcursul pregătirii n-am reușit niciodată, fie m-am blocat de tot, fie am început ceva, dar m-a apucat depresia și n-am terminat. În schimb, la examen a mers. Am creat ceva de care nu mi-a fost chiar rușine, chiar dacă s-ar fi putut mult mai bine. Și am plecat zâmbind, spunându-mi: „ce-ar fi să trec?” Iar când am văzut că n-am fost eliminată din prima, a apărut și a doua întrebare: „cum ar fi să intru?” Portretul cu mâini, de la proba de studiu după model viu, mi-a ieșit mai repede și mai ușor decât de obicei. Cu portofoliul nu am stat prea bine, dar deja nu mai era motiv de teamă, m-am gândit că asta e tot e am și că pot face fața la o discuție ca de la adult la adult, cu comisia. Și încet, încet, de la „nu am șanse” am avansat spre „la cursuri, o să …”. Da, am început să mă gândesc cum va fi la cursuri. O schimbare minoră de gândire, cu efecte majore.

După un weekend care a durat cât un an, am aflat că sunt printre cei admiși. Și nu oricum, ci penultima pe listă, la taxă. Nu mi-e deloc rușine să spun asta pentru că nu cred că e cineva care să aprecieze mai mult locul de pe muchie. Încă puțin și eram în afară, alături de cealaltă jumătate a candidaților. Încă puțin și trebuia să-mi găsesc resursele pentru a continua pe cont propriu până la următoarea încercare. Iar după zece ani de lucrat singură, de acasă, pot spune că am mai multă nevoie ca oricând să ies din bârlog, să văd oameni în carne și oase, să primesc feedback și critici.

Așadar sunt studentă, la zi, asta înseamnă și mai puțin timp pentru blog sau călătorii în extrasezon. Va fi cu siguranță o provocare pentru mine: să am un program pe care nu mi l-am făcut singură și să fac parte dintr-un sistem, bun sau rău, nu contează, dar primul după aproximativ optsprezece ani de antreprenoriat și independență. Cum era vorba aceea? Ai grijă ce-ți dorești?

Da, asta este ceea ce-mi doresc. Acesta este drumul pe care vreau să călătoresc de acum înainte. Cum se va împleti el cu viața de familie, cu blogul și cu banii, rămâne de văzut și descoperit. Cred că e loc în LumeaMare pentru toate dorințele din copilărie, devenite realitate. Am vrut motocicletă, am avut. Despre asta au fost și primele articole pe blog, acum zece ani. Mi-am dorit să pot continua lecțiile de călărie întrerupte în copilărie, am făcut-o și pe asta. Am visat să scriu o carte, aceasta există. A rămas desenul, de care mă ocup în următorii trei ani.

Și mai e iubirea. Fără iubirea pe care o simt pentru familia mea, pentru cititori și pentru toți cei care mi-au fost de-a lungul timpului prieteni, fără iubirea și susținerea pe care o primesc de la cei dragi, toate celelalte n-ar avea niciun sens, indiferent de câți ani ar avea sau ce succes ar măsura.

La mulți ani, LumeaMare! La mulți ani, dragi călători, vă mulțumesc pentru tot!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent studiază artele plastice și fotografia, iar când rămâne timp mai scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.