Melcii mei

Când eram mică, mamele și bunicile făceau colecții de elefanți, de la mic la mare. Șapte aduc noroc în casă, așa spuneau. Posibil să fi avut dreptate, când am crescut am avut norocul să văd elefanți adevărați în mediul lor, mai mulți de șapte. Apoi, fără nicio rimă cu elefanții, am început să iubesc melcii, să învăț de la ei. Nomazi din fire, își poartă totuși casa în spate: locul familiar în care să se retragă oricând au nevoie. Casa mea poate fi mereu cu mine, oriunde m-aș afla. Pentru că ea este ceea ce iubesc, familia și pasiunile de care n-am dus lipsă până acum. Fără casă melcul nu ar putea supraviețui, iar dacă mă gândesc la spunea Hundertwasser, e normal. Casa este al treilea rând de piele, după cel natural și după haine.

Colecția mea de melci a început odată cu o călătorie pe motociclete, făcută împreună cu prietena mea, Ina, atunci când am lansat SlowRide.  Între timp proiectul a încetinit până a dispărut, dar melcii mei au continuat să se adune și să-mi amintească un adevăr pe care mi l-am scris și pe un perete:

„Slow people are just paying close attention”.

Nancy Farmer

La cea mai recentă temă de atelier de la facultate, când ni s-a propus un studiu pe tema „acumulări casnice”, mi-am adus aminte de elefanții mamei și am ordonat alinierea. A melcilor, nu a elefanților, vai mie, aceștia din urmă ar fi fost mult mai greu de desenat. Mai jos poți să vezi colecția, o parte din ea cel puțin, în șir și desfășurată pe fragmente. Sper să-ți placă și să te inspire.

Colectie de melci

Ca o notă de final, mi-aș dori ca și ceea ce învăț la facultate să ajungă la mine într-un ritm mai lent, poate nu de melc, dar nici de tren japonez. Trei ani sunt prea puțini, iar așa cum se întâmplă la noi în învățământ, materia e cât pentru cinci sau șase, așa cum se făceau cândva și cum ar fi trebuit să rămână. Epoca asta în care toți vor să creeze roboței, pe repede înainte, mă supără din ce în ce mai tare, iar bunăvoința mea e greu pusă la încercare de tot ce se întâmplă sau nu se întâmplă în UNarte, mai ales la nivel administrativ. Calitatea profesorilor depășește cu mult așteptările pe care le aveam, tot restul însă e greu de înghițit, chiar și pentru cel mai oprimist melc. Cert e că nu va scrie niciodată Turbo pe mine (apropo, ai văzut desenul animat? E super haios, ți-l recomand). Sper să pot ține coarnele sus, să merg înainte și să împung cu ele atunci când este nevoie, ar fi mai bine decât să mă retrag în cochilia mea.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.