Primul an la UNArte

Dacă am împărtășit câte ceva din emoțiile și eforturile pregătirii pentru admitere sau din bucuria pășirii pe noul drum al artei, cred că cititorii acestui blog, cei care nu l-au abandonat în ciuda faptului că frecvența articolelor a scăzut îngrijorător de mult, merită să fie ținuți la curent și cu ce se întâmplă mai departe, în călătoria aceasta. E o altfel de călătorie față de cele cu care v-am obișnuit până acum și îmi dau seama că fără ea viața mea ar fi fost mult mai tristă, mai ales în condițiile actualei pandemii.
A trecut primul meu an de studentă la Grafică, mai repede decât aș fi crezut și sperat. La fel de repede a trecut și vacanța de vară, la începutul căreia m-am apucat de scris acest articol. Nu mă întreba de ce abia acum îl termin, n-am idee.

Trebuie să mărturisesc că la început mi s-a părut cumplit de greu. Orarul încărcat, dezorganizarea de speriat din Universitate, înghesuiala de netolerat din atelier și amfiteatre (de ce au fost 40 de locuri pe care am concurat și 50 de studenți la început de an îmi scapă încă….), lipsa de resurse, mizeria, toate ar fi trebuit să mă descurajeze. Nu s-a întâmplat așa. Da, m-am enervat frecvent, am blestemat cot la cot cu fiica mea sistemul, dar ce experiență interesantă a fost chiar și asta, să-mi aud copilul zicând: „bun venit la școala românească, mami”! Spre deosebirea de ea, care abia găsește ceva să-i trezească interesul în orele de liceu, eu am adorat toate cursurile, mi-au plăcut profesorii, mi-au plăcut provocările și greutățile. Cu alte cuvinte, am învățat să apreciez ceea ce am primit la adevărata sa valoare: ca un cadou pentru un adult care, la vârsta aceasta, ar trebui să fie mai preocupat de venitul familiei decât de istoria artei și reperele oaselor.

În vacanța de iarnă am renunțat la vacanță pentru a învăța pentru sesiune. Și când mă pregăteam să iau o pauză pentru o escapadă în natură, știind că vine a doua sesiune, a lovit pandemia și ne-a izolat pe toți în casă. Atunci a început și mai greul, dacă se putea așa ceva. O parte dintre profesori au început să ceară și să trimită mai multă materie decât ar fi fost posibil în întâlnirile față în față, temele practice au solicitat mai multă responsabilitate și putere de decizie, lipsa colectivului și feedbackului imediat au început să doară. Au fost momente în care am simțit că am pierdut mult făcând cursuri la distanță. Am avut nopți în care m-am trezit din coșmare în care lucram la o temă de atelier și nimic nu-mi ieșea. Nasol.
Ne-am temut cu toții de felul în care se vor desfășura examenele. Dar asta a fost partea cea mai ușoară. Pandemia a venit și cu lucruri bune, așa cum mulți au putut să afle. La UNArte a adus un nou mod de examinare, bazat pe eseu și documentare, nu doar pe memorare, ceea ce mie mi-a prins tare bine. Sper ca experiența să se repete pe viitor. Chiar și anatomia, materia de coșmar a tuturor studenților din anul întâi, nu a mai fost atât de terifiantă. În orice caz, diferențe mari dintre semestre nu am constatat, am uitat la fel de mult și din ce am învățat în primul, și din al doilea.

Cât despre desen, cred că am evoluat. Am aceeași nemulțumire față de mine, aceleași așteptări disproporționat de mari prin comparație cu experiența, asta e cel mai greu de schimbat. Partea bună e că am început să mă obișnuiesc. Citind despre viețile mai multor artiști am observat că sunt două moduri de raportare la propriile creații: ori crezi cu tărie în ele și știi că ceea ce faci tu va schimba lumea artei, ori consideri că nimic din ce faci nu e vreodată bun sau terminat. Cel mai des oscilezi între cele două extreme, fără să găsești calea de mijloc. Și înveți să trăiești cu această luptă sau o iei razna. Exemple sunt suficiente.

Nu știu cum va fi anul doi. Tot ce e clar până acum e că vom face cursurile teoretice online și că atelierul va fi în schimburi, asta pentru că suntem prea mulți în grupă, așa cum spuneam la început. Îmi convine și nu. Am așteptat o veșnicie ca să fac facultatea vieții mele și, după ce că trebuie să trec peste toate neajunsurile învățământului românesc, acum mai studiez și la distanță, într-o lume care nu e nicidecum pregătită pentru așa ceva. Din nou comparația cu liceul Petrei mă ajută să văd totul într-o lumină optimistă. Și la ea se învață hibrid, o săptămâna la școală, una acasă, dar asta e numai o promisiune, în realitate școala încă nu are computere și camere video, nu se poate transmite nimic din ora reală către cei care nu sunt la domiciliu. Nu intru în mai multe detalii, dar știu măcar că la UNArte profesorii s-au mobilizat în mod admirabil, cei mai mulți dintre ei folosindu-și resursele, timpul și ideile proprii pentru a nu-și abandona studenții și a nu lăsa semestrul să treacă fără rost. Mai departe a ținut de fiecare student în parte să ia ce e bun din toată povestea asta și să aibă disponibilitatea de a face un efort în plus. Avantajul studenției la vârsta mea e că nu privesc studiul ca pe o corvoadă și pot fi recunoscătoare pentru tot ceea ce acumulez acum, înainte să fie cu adevărat prea târziu.

În cu totul altă ordine de idei, sunt recunoscătoare și pentru felul în care colegii mei m-au primit și acceptat printre ei, nu mă simt nici babă și nici străină printre ei, iar asta nu e puțin lucru pentru cineva care are oricum tendința de a se subestima și autocritica mai mult decât e necesar.

A fi student este o lecție de recunoștință pentru mine. Mama mi-a spus că ea și tata se trezesc în fiecare zi recunoscători că au mai supraviețuit încă unei nopți. E trist, dar e foarte util să-ți aduci aminte că însuși faptul de a fi viu e motiv de recunoștință. Nu am ajuns încă la nivelul acesta de înțelepciune, dar mă trezesc mereu recunoscătoare pentru familia care mă susține, pentru temele pe care le primesc, pentru dificultățile și frământările prin care trec ca artistă în devenire.

Pentru următorul an am doar o singură dorință: să nu mă mai tem să recunosc că sunt artistă. Și să pun punct după asta.

PS: mai jos sunt câteva exemple din temele practice și jurnalul de pandemie din semestrului doi. Pe copertă e un desen solicitat pentru examenul de anatomie.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent studiază artele plastice și fotografia, iar când rămâne timp mai scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.