De când am început să scriu despre călătorii am observat că am două modalităţi de lucru: ori am deja povestea în cap, înregistrată moment cu moment, iar eu nu fac decât să o scriu după dictarea amintirilor, ori nu am nici cea mai vagă idee de ce şi cum voi relata dar mă aşez şi îi dau drumul, sperând ca impresiile să curgă odată cu rândurile.
În acestă a doua variantă, abia când am pus titlul acestui articol m-am întrebat dacă există poveşti sau legende despre rouă. La o simplă căutare pe google am şi găsit basme sau obiceiuri tradiţionale care încarcă aceste mici picături de apă cu puteri magice sau terapeutice. Ca să aleg doar câteva exemple, am aflat că roua este adusă de zâne jucăuşe, că zâna florilor se spală cu rouă pentru a nu fi văzută, că roua este pusă pe plante pentru ca gnomii să aibă cu ce să îşi potolească setea, după o noapte de muncă sub pământ; sau că mersul, tăvălitul prin iarba îmbrobonată dar şi tratamentul cu rouă sunt benefice pentru diverse probleme psihice sau fizice.
Povestea mea nu este totuşi despre rouă ci pleacă de la Pensiunea Roua de Munte, motivul pentru care am ajuns la Băile Herculane, locul al cărui nume l-am asociat cu sănătatea, aerul proaspăt şi multe alte minuni pe care natura ni le oferă necerând în schimb decât respect. Am fost invitaţi aici de familia Becia, proprietarii pensiunii, pentru a cunoaşte zona şi pentru a scrie despre bogăţia acestui loc oarecum uitat de lume. Şi chiar dacă am stat prea puţin pentru a descoperi toate farmecele Băilor Herculane am fost vrăjiţi – o singură zi de plimbare convingându-ne că merită să revenim pentru mai mult.
Am plecat din Bucureşti destul de târziu, trecuse deja de prânz. La cum ploua afară, credeam că vom ajunge foarte târziu la destinaţie, însă drumul a fost mai liber decât am sperat şi nici nu ne-am dat seama când am trecut de Drobeta. Peisajul era încântător dar lipsea cu desăvârşire, cuprins fiind de noaptea neagră şi înnorată. Încercam cu ochii minţii să reconstruiesc imaginile şi să o iau la stânga pe podul spre Serbia, aşa cum am făcut în primăvara trecută, plecând spre Belgrad. Odată ce trece Crăciunul, adică unul dintre puţinele motive pentru care tolerez iarna, dorul de primăvară începe să lucreze şi să aştearnă în faţă planuri eroice şi vise de călătorii nemaivăzute şi nemaiîntâlnite. Fiecare om are zânele şi spiriduşii săi în cap, iar eu nu sunt mai prejos, atât că ai mei sunt poate ceva mai plimbăreţi decât ai altora.
Nici când am ajuns la Băile Herculane nu am văzut mare lucru, dar cu ajutorul câtorva indicii din partea proprietarilor pensiunii am reuşit să îi găsim fără dificultăţi. Am fost întâmpinaţi cu multă căldură şi ne-am simţit imediat ca făcând parte din familie. Fiind o perioadă mai puţin aglomerată, am avut ocazia să petrecem două seri foarte plăcute la discuţii cu Tudor şi Denisia, doi oameni deosebiţi, al căror mod de viaţă se reflectă în întreaga atmosferă a locului. Camerele simple, călduroase, oferind tot confortul de care ai nevoie, sunt mobilate minimalist dar cu bun gust, fără decoraţiuni inutile sau îndoielnice, aşa cum poţi găsi în multe alte locuri. Finisajele sunt de calitate, un lucru iarăşi demn de lăudat, ştiind cât de greu e să construieşti orice în România.
Pentru cei dependenţi de internet, ca mine, acesta poate fi accesat din orice cameră sau din restaurant. Iar când vine vorba de masă cred că denumirea de restaurant e prea rece şi impersonală, un „ca la mama acasă” ar putea fi mult mai potrivit şi cu nimic exagerat – asta dacă aţi avut noroc ca mama să gătească atât de bine, delicios şi de natural cum se întâmpla la Roua de Munte. Mai presus de orice, puiul este pui, laptele e de vacă adevărată nu de cea de pe cutia de carton, supa te unge pe suflet iar ceaiul din plante purtând încă aroma naturii te transportă cu gândul pe păşuni neumblate.
Încă din întunericul nopţii am desluşit de la geamul camerei silueta muntelui, abia aşteptam să vină dimineaţa ca să îl putem admira în toată măreţia sa. Şi nu am fost dezamăgiţi. Imaginile de mai jos încearcă să vă arate şi vouă priveliştea care ne-a încântat ochii în cele două dimineţi.
Mi-aş dori să pot deschide ochii în fiecare zi către această privelişte, să simt gustul mâncării sănătoase şi să respir aerul de acolo. Chiar dacă e puţin mai mult de mers de la pensiune până în centrul vechi, locaţia este deosebită iar oamenii, ca de obicei, fac diferenţa.
În Băile Herculane trăieşti un sentiment puternic de uluire şi durere faţă de resursele sale unice şi trecutul bogat, lăsate în paragină, irosire şi uitare. Dar ai şi foarte multe posibilităţi de a petrece câteva zile frumoase în natură şi a te bucura de ceea ce este special în această zonă. Despre toate acestea vom povesti mâine.
Continuarea aici: O zi la Băile Herculane
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
