În prima zi din noul an ne-am trezit târzior dar am mai reuşit să prindem puţin din renumitul concert de Anul Nou care avea loc mai aproape ca niciodată de noi. Ne-am alintat cu caviar la pat şi am citit chestii drăguţe de prin bibliotecă. Am făcut chiar şi o listă cu ceea ce doream să realizăm în noul an – din care nu am dus la capăt mai nimic şi de atunci nu mai fac liste. Mai târziu a venit şi Petra, tot ca o vijelie, în stilul specific şi uite aşa am reuşit să scăpăm şi de presiunea mărturisirii cu vasul spart. Când am ieşit mai târziu afară străzile arătau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic în noaptea anterioară şi asta nu pentru că toată lumea aceea nu ar fi făcut mizerie! Deh, iată o „mică” diferenţă în felul în care se interpretează normalitatea în ţări diferite, la Viena normal fiind să fie curăţenie. Tot timpul.

Mai rămăseseră două-trei zile de petrecut pe acolo dar din păcate memoria omului e scurtă iar, dacă tot vorbeam de normal, a mea e şi mai scurtă decât una normală. Nu am mai apucat să scriu nimic în acele zile aşa că nu îmi rămâne decât să lipesc frânturi pentru a crea un mozaic al ultimelor zile. Nu vom uita de vizita la Hundertwasserhaus, minunatul complex de construcţii ce respectă liniile naturii, de cafeaua băută la una din cele mai de pretenţioase cafenele din oraş, acolo unde chelnerii sunt doamne scorţoase cu studii superioare iar frişca naturală îţi este adusă separat pe farfurioară, sau de caii pe care am fi putut să îi vedem dacă ar fi fost deschis la Şcoala Spaniolă de călărie (i-am întâlnit întâmplător pe stradă şi erau într-adevăr superbi). Nu îl voi uita nici pe Alex ţopăind în mijlocul unui restaurant italienesc, sub privirile uimite ale celorlalţi, din cauza unui cârcel, deşi el cred că ar vrea să uite. Nu vom uita starea de bine şi de trai îndestulat pe care ţi-o dau magazinele lor, între care unul situat în apropierea domului depăşea prin mărfurile sale orice imaginaţie. Aşa cum nu vom uita de lungile plimbări prin frigul şi liniştea iernii, de lumea adunată în jurul căbănuţelor cu punch, de mirosul de castane coapte sau de scorţişoară şi de felul în care soarele galben al iernii lumina extraordinarele clădiri ale Viennei.

Sunt amintiri greu de descris, momente trăite şi lucruri văzute care s-au acumulat şi s-au transformat într-un sentiment, sentiment pe care îl trăim de fiecare dată când miroase a scorţişoară. E dorul de Viena.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal:

Epidodul 2 | Episodul 3 | Episodul 4 | Episodul 5 | Episodul 6 | Episodul 7 | Episodul 8 | Episodul 9

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!