Un pas înainte, un loc de suflet: Hallstatt

Un pas înainte, un loc de suflet: Hallstatt

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL V


Dimineaţa, după un mic dejun copios cu plăcinte proaspete, făcute atunci în casă, ne-am regăsit la malul lacului, gata de o baie răcoroasă. Apa rece te cuprindea răcindu-te până în măduva oaselor, iar o uşoară ceaţă se ridica de pe lacul care la acea oră părea alb, spre munte, lasând soarele să încălzească din ce în ce mai mult pământul. Dacă pentru credincioşi catedrala este locul în care vorbesc cu Dumnezeu, pentru mine, un om care nu a fost la biserică decât de câteva ori în viaţă, acestea sunt locurile în care simt ca există, ca îl văd şi mă vede. Ceva de deasupra mea îmi oferă atunci o bucurie atât de clară încât devine sfântă prin curăţenia si puritatea ei. Am salutat lacul şi munţii de jur împrejur ca pe nişte vechi prieteni şi mi-am promis pentru a doua oară să revin si să retrăiesc acest moment cât de des voi putea. Pe măsură ce aburii s-au retras, lacul şi-a recăpătat strălucirea albastră şi rece, concurând cu cerul. Norii se oglindeau în el şi privind către apă şi cer în încadrea munţilor din jur, aproape că nu mai ştiai unde se termină unul şi unde începe celălalt.

Grădina pensiunii îşi mai pierduse din aspectul său boem şi intim pe care îl avea cu un an în urmă, locul celor câteva scaune şi măsuţe fiind acum luat de o terasă restaurant. Totuşi nimeni nu ne-a deranjat pe ponton, se pare că eram singurii curajoşi în acea dimineaţă. Stăteam acolo pe şezlong simţind cum soarele se concentrează în micii stropi de apă rămaşi pe piele. Aerul curat de munte şi priveliştea pe care o admiram din când în când, printre gene, completau o stare de bine care cadoul perfect pentru aniversarea mea. Mă gândeam în linişte la cei treizeci şi cinci de ani împliniţi şi la cât de repede au trecut; parcă ieri mă aflam tot acolo pe sezlong iar astăzi părea să fie a doua zi. Dar nu era aşa, cele două zile erau separate de aproape un an care nu ştiu când zburase, tot aşa cum făcuseră aripi şi cei treizeci şi cinci de ani. Eram mulţumită de ceea ce însemnaseră ultimii ani, mă gândeam la cât de fericită sunt că îl iubesc tocmai pe Alex, cel mai bun om de pe pâmânt, la cât de mult şi frumos crescuse Petra, copilul nostru. M-am uitat la Alex care fotografia un răţoi cu capul albastru strălucitor sau o lebădă curioasă şi m-am bucurat că suntem acolo împreună. M-am uitat şi la bunul meu prieten Adi, cel căruia îi datoram pasiunea pentru motor şi am fost mulţumită că e şi el acolo, cu noi.

Nici o bucurie în viaţă nu are sens dacă nu este împărtăşită. Un fel bun de mâncare, un pahar de vin ales, un drum, un peisaj, un cântec, o carte pe care o citeşti, orice din ceea ce îţi poate aduce încântare îşi multiplică valoarea odată ce ai alături oameni dragi ţie, care pot să se bucure de acelaşi lucru, împreună cu tine. Adi şi Ionela erau pentru al doilea an consecutiv partenerii noştri de drum şi pot spune că am fost norocoşi să ne avem unii pe alţii. Ne unea pasiunea pentru călătorie şi reuşeam să nu ne scoatem ochii, aşa cum se întâmplă cu oamenii care stau prea mult împreună. Îmi voi aminti mereu cu plăcere debutul serilor în care Adi se învartea prin cameră precum leul în cuşcă până când se răcea berea pusă sub jetul de apă rece de la chiuvetă, de liniştea ritualică în care ascultam primul fâs al primei cutii şi apoi primul poc al primului dop de la o sticlă cu vin. Fie că alegeam o terasă sau balconul camerelor în care ne cazam, ne plăcea la fel de mult să stăm până tarziu, cu vinul curgând generos în pahare, râzând de amintiri sau de arhiva nesfârşită de bancuri pe care le ştia Adi. Venea apoi rândul să râdem puţin de Ionela, care picotea de somn sau chiar adormea în post, ca omul sănătos care ştie că noaptea e făcută pentru odihnă, nu pentru poveşti.

Alături de ei eram atunci acolo şi mă bucuram că îmi petrec astfel ziua mea. Iar ziua era abia la început. După ce ne-am prăjit la soare ne-am mai plimbat puţin, am cercetat programul de închiriere al bărcuţelor şi ne-am îndreptat către o terasă la care să mâncăm şi să ne cinstim. Am ales un restaurant pe malul lacului, îmi doream să nu scap priveliştea din ochi toată ziua, să îmi fac provizii pentru cel puţin încă un an.

Ne pusesem burţile la cale aşa că o plimbare cu barca era mai mult decât potrivită pentru o siestă animată de un minim efort. Cu un an în urmă admirasem lacul de sus, de la înălţimea intrării într-una dintre cele mai renumite mine de sare din zonă, iar de pe mal privisem lacul deja câteva ore bune. Următorul pas era, desigur, să îl explorăm şi să plutim pe suprafaţa lui liniştită, ca să nu spunem că nu am vazut Hallstatt şi din această perspectivă. Curios e că de pe lac am observat într-adevăr cu totul altfel vechile clădiri albe sau colorate, cu obloane şi balconaşe din lemn şi am fost încântată de copacul crescut pe faţada unei case, pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să îl observ. Bătrânul oraş înghesuit pe buza lacului nu înceta să mă surprindă. Ne perindasem de multe ori pe singura alee ce ducea spre o mică şi cochetă piaţă în care se afla chiar pensiunea noastră. La o mare parte din restul de case se ajungea pe scări sau pe alei croite pe măsuri neobişnuit de mici pentru ceea ce percepem noi ca străzi. Parcarea maşinilor în zonă era imposibilă – şi interzisă totodată – chiar si spaţiul destinat unei biciclete fiind uneori o mostră de ingeniozitate. Priveam dinspre lac casele vechi şi mă întrebam dacă micul oraş mai are viaţa lui proprie sau e doar o destinaţie care îşi joacă rolul turistic până când vremea neprielnică alungă vizitatorii. Mi-am dorit să trăiesc măcar pentru cinci minute autenticitatea locului dar am rămas doar cu dorinţa pentru că mi-am dat seama că, atât timp cât sute de oameni se vor înghesui în magazinele cu suveniruri sau cu diverse produse pe bază de sare, Hallstatt rămâne doar o fantomă a trecutului, cu cearceaful său curat şi frumos apretat. Casa cu o vârstă de patru sute de ani în care eram cazaţi ne-ar fi dezamăgit probabil dacă nu ar fi fost turismul care să ridice preţul unei camere până la optzeci de euro pe noapte, asigurând astfel o întreţinere a acesteia la standardele necesare. Acolo fiind, nu puteai totuşi să nu apreciezi bunul simţ şi originalitatea unei locaţii în care furnirul nu îşi găsea locul şi în care senzaţia că eşti la străbunica acasă nu îţi răpea nimic din confortul de care ai nevoie..

Am privit casa de la distanţa şi detaşarea pe care ne-o dădea plimbarea cu barca. Nu era cea mai frumoasă vilă din zonă şi totuşi, dacă aş mai reveni acolo, nu aş alege alta. Ceva din spiritul ei şi din felul în care apărea discret între copaci şi alte pensiuni, mai colorate şi mai cochete, îmi hrănea măcar iluzia că sunt parte din trecutul adevărat al unuia dintre cele mai frumoase locuri din Austria. Se spune că oamenii au suflete pereche pe care le pot găsi în viaţă. Eu cred că există şi locuri în lume care sunt pereche cu sufletul tău şi în general Austria îmi oferă confirmarea acestui gând, Hallstatt fiind cumva inima a tot ceea ce am văzut şi am simţit. În ciuda tuturor celor care acuză Austria de o anumită răceală şi plictis, de când am pus piciorul pe teritoriul ei am simţit că sunt acasă şi am ştiut ca acolo voi trăi. Nu ştiu dacă viaţa îmi va oferi această şansă dar sper măcar ca la pensie să pot avea o căsuţă într-o zonă liniştită, undeva unde aerul se simte proaspăt seara şi unde poate într-o bună zi, limba nu mi se va mai părea atât de grea şi de străină.

Cand eram mică făceam liste cu oraşele pe care aş vrea să le văd. Primul era Parisul iar al doilea trebuia să fie New York. Viaţa mă trimisese întâi la Viena şi apoi la Paris. New York şi-a pierdut de mult locul doi şi mai sunt încă atât de multe lucruri de văzut mult mai aproape de noi. Mintea îmi aluneca din nou inevitabil către comparaţii pe care nu aş fi vrut să le fac. Domnul care ne închiriase barca ne povestise cu mult entuziasm că vizitase România. În astfel de momente aş fi vrut să fiu mai mândră de ţara mea însă nu îmi era foarte uşor. Unii dintre noi ne naştem negustori: vrem să ştim ce primim pentru ceea ce plătim. De aceea vom alege mereu să ne ataşăm de oraşe aflate dincolo de graniţele unei ţări care, deşi extraordinar de frumoasă, mai are mult de învăţat la capitolul ofertă. Mi-aş dori să vină odată acea zi în care frumuseţea naturii acestei ţări să nu fie precum aceea a unei fete de a cărui farmec te laşi furat până când deschide gura într-un zâmbet naiv şi ştirb. Cam aşa văd eu Romania acum: un drum al cărui peisaj are un zâmbet care te lasă fără respiraţie, dar a cărui dantură – sau şosea – e plină de lipsuri. Şi din păcate aceasta este doar o figură de stil iar neajunsurile nu se opresc doar la o bucată de asfalt.

În timp ce ne plimbam pe lac şi mă gândeam la toate acestea, cerul a început să se întunece şi să arate din ce în ce mai ameninţător. Ne-am gândit că ar fi bine să ancorăm înainte să ne prindă o ploaie zdravănă, ceea ce ne-am şi grăbit să facem. Am pus ceva haine pe noi pentru că, odată cu lipsa soarelui, muntele îşi respira suflarea rece peste văi, apoi am luat-o în sus spre cimitir, sperând totuşi că norii sunt doar o schimbare de peisaj nu o ameninţare reală. Cimitirul găzduieşte doar câteva mici morminte, restul celor care şi-au împlinit destinul pe aceste meleaguri fiind adăpostiţi într-o criptă, sub formă de cranii pictate cu flori, cu nume şi uneori cu motivul decesului. Am refuzat să intru şi am aşteptat afară ştiind că voi vedea pozele şi că acest lucru îmi va fi de ajuns. Nu mi-a plăcut niciodată vecinătatea morţii şi nu îmi doream să simt atât de aproape prezenţa ei, chiar dacă acele cranii pictate erau atât de vechi încât nu mai aveau nici măcar urmaşi care să le plângă. Am preferat aşadar să rămân la aer, să mă las atinsă de primii stropi de ploaie şi să admir de sus casele ale căror priviri se îndreptau către lacul încreţit de vânt.

În curând ploaia se pornise cu tot entuziasmul unei furtuni trecătoare de vară. Începusem deja să coborâm dar a trebuit să ne oprim şi să ne adăpostim sub streşini, conştienţi că ne vom uda până la piele dacă mai continuăm şi că rafalele ude vor trece curând. După ce am stat aşa o perioadă privind perdeaua densă care acoperea lacul şi se juca de-a v-aţi ascunselea cu frumuseţea munţilor am încercat să schimbăm locul cu alt acoperiş ceva mai încăpător. Nu am mai stat mult şi ne-am hotărât să nu mai aşteptăm, se părea că nu era chiar o glumă şi că ploaia va mai continua o vreme. Când să părăsim ascunzătoarea o uşă s-a deschis şi un domn ne-a întins o umbrelă mare. Nu ştiam cum să reacţionăm şi cum să îi mulţumim, explicându-i în acelaşi timp că ne vom întoarce să i-o returnăm imediat ce ploaia se va opri. Din vorbele şi gesturile lui am înţeles că nu trebuia. Am plecat uluiţi de un gest atât de frumos, întrebându-ne câţi concetăţeni de-ai noştri ar deschide uşa unui străin pentru a-i oferi, la nevoie, un lucu de care ei nu mai au nevoie.

Era totuşi ziua mea şi nu putea să o ţină aşa, într-o răpăială continuă. Am urcat în cameră şi de la balcon am avut parte de cel mai frumos cadou pe ziua aceea. Fragmente din nori coborâseră în vale şi impodobiseră culmile cu brăţări şi coliere de abur, alunecând dinspre vârfuri înspre văi şi schimbându-şi neîncetat forma, în timp ce ploaia se retrăgea învinsă de atâta frumuseţe iar soarele, cu un ultim efort, poleia vârfurile stâncoase cele mai înalte. Am ieşit repede afară să inspiram din nou aerul fermecat al înserării, iar eu am mai adăugat o porţie la ceea ce îmi va rămâne pentru totdeauna un sentiment de fericire aproape dureros, asemănător cu dependenţa. Am fost liniştită totuşi pentru că am ştiut că oricât voi „consuma” din frumuseţea acestui loc nu îmi va face niciodată rău ci, dimpotrivă, amintirea acelei zile se va regăsi câte puţin în fiecare aniversare a unui nou an din viaţă.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.