Un pas înainte, spre Hallstatt

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL IV

Traseul pe care l-am urmat la plecarea din Graz, prin Koflach şi Judenburg, a urcat până la 1551 de metri. Luam curbă după curbă şi alunecam pe drumul vălurit necrezându-mi ochilor. Drumul prin pădure şi apoi deschiderea generoasă a privirii asupra colinelor, când ajungeai la altitudinea maximă, îţi provoca o emoţie greu de descris. Nici coborârile, vreo trei la număr până în Hallstatt, nu au fost tocmai de neglijat. Ba sincer vorbind, dacă la Stelvio mă aşteptam să fie greu, nici prin cap nu îmi trecuse că aveam să întâlnesc pe drum coborâri cu o înclinaţie de 24%! Când am văzut indicatorul am presimţit că nu e de bine, nu mai întâlnisem niciodată această valoare şi nu aveam de unde să ştiu cum să o interpretez. Însă intuiţia fusese corectă şi când am văzut deodată drumul repezindu-se la vale, într-o pantă pe care îmi era frică să o şi privesc, am înţepenit. Aş fi vrut să opresc şi să pun bine ambele picioare în pământ dar am încercat să îmi imaginez cum ar fi să întorc în acel loc şi răspunsul a venit prompt: „nu poţi”. Aşa că am acţionat toate frânele din dotare şi am pornit în jos cu o viteză la care presupun că mi-am dovedit mari abilităţi echilibristice – un om normal ar fi căzut probabil iar Alex, aflat cu maşină în spatele meu se chinuia din greu să nu i se oprească motorul de la maşină, atât de încet mergeam. Compensatoriu, inima îmi bătea atât de tare încât îmi crea deja dificultăţi de respiraţie şi ţin minte că după grija asupra felului în care trebuia să combin frâna faţă cu frâna spate mă mai preocupau şi exerciţiile Lamaze, de genul: „inspiră, expiră, aşaaaa, hei, nu uita, inspirăăăă, expirăăăăă). Probabil că oricine s-ar întreba de ce m-am speriat atât de mult de o amărâtă de vale. Aşa ca fac o pauză în frumusul traseu pentru a zbura cu gândrul către luna mai şi o mică excursie făcută în insula grecească Thassos.

Am ajuns în Thassos în aproximativ aceeaşi echipă, cu Adi, Ionela plus fetele noastre. Minivacanţa de acolo are povestea ei separată de aceea nu descriu aici tot ceea ce merită spus în cuvinte sau în imagini despre această insulă. Am să mă limitez doar la o mică întamplare care mi-a furnizat o temere nouă în „cariera” mea de motociclist. Ne plimbam în jurul insulei şi la un moment dat ne-am abătut pentru a părăsi coasta şi a pătrunde mai adânc în interior, spre zone pitoreşti şi sate mici, parcă neschimbate de trecerea timpului. Drumul era frumos şi în general bine asfaltat, nu ridica nici un fel de probleme. La un moment dat am urcat destul de mult înspre un sat vechi şi mi-am dat seama că atacasem deja o pantă destul de abruptă dar scurtă, aşa că emoţiile nu avuseseră timp să se instaleze. Am şi uitat de asta imediat, atunci când ne-am trezit sus, într-o piaţetă umbrită de copaci seculari şi împodobită cu flori strident colorate. O terasă cu măsuţe albastre, tipic greceşti, ne aştepta parcă să luăm masa. Am indeplinit ritualul hrănirii fără grabă, simţind că aici timpul stă pe loc sau că, dacă a trecut atât pe acolo fără să shimbe mare lucru, nu ne vom schimba nici noi prea mult dacă nu ne vom grăbi. Ne doream totuşi să mai prindem puţin soare şi o baie în mare aşa că la un moment dat a trebuit să hotărâm plecarea. A fost momentul în care am privit suspicios în jos şi mi-am zis că numai un miracol mă poate coborî teafără. I-am rugat pe Adi şi pe Alex să o ia înainte, spunând mai în glumă, mai în serios, că nu vreau să mă vadă cum pic, apoi m-am pus cu panta abruptă sfidând lipsa de experienţă şi crezând că mi-am spălat păcatele – care or fi fost alea – şi consumat ghinionul cu accidentul avut demult. Ei bine, nu a fost aşa! Am biruit eu panta la urcare dar panta m-a doborît pe mine la coborâre. Adică am fost chit. Atunci când am ajuns pe o zona care se întrecea cu gluma la cât de abruptă era, am vrut să frânez şi am simtit cum derapeaza roţile pe amestecul de pietriş şi nisp, în secunda următoare fiind aşezată frumos pe o parte, ţinând zdravăn de ghidon ca să nu plece motorul fără mine la vale. Vestea bună era ca ne oprisem acolo unde am căzut. În urma căzăturii evaluarea era destul de optimistă: la mine un deget lovito-strivit dar nu rupt  – până seara arăta ca o vânătă bine coaptă -, iar la motocicletă ghidonul puţin îndoit, abreiajul cam vraişte si o zgârietură destul de dubioasă la motor. Vestea şi mai bună e că am putut să mă sui pe ea şi să mă bucur în continuare de drum – e drept ca am stat puţin pe gânduri înainte de a-mi pune casca: să îmi pun un căluş în gură pentru momentele în care trebuia să îmi folosesc degetul strivit pentru a schimba viteza sau nu? Mai tarziu mi-am băgat vânăta în mare şi am râs copios. Nu prea înţelegeam atunci cum ar fi trebuit să cobor corect panta respectivă – am aflat mai târziu că frâna faţă nu e cea mai bună idee –  speram doar să reuşesc, dacă mai cad vreodată, să cad la fel de bine.

Nu ştiam ce traume mi-a lăsat amintirea aceasta până când nu am avut din nou ocazia să mă întâlnesc cu astfel de pante, pe drumul dinspre Graz spre Hallstatt. Şi mai amuzant e că atunci când crezi că ai scăpat te întâlneşti din nou cu provocarea. După a doua coborâre am fost convinsă că s-a terminat, se vedea cu ochiul liber că nu mai eram la altitudine. Dar nu era aşa. Uşor deviaţi de gps de la drumul normal – îmi voi exprima calda recunoştinţă în termeni cât voi putea eu de literari cu altă ocazie – am dat de o pantă care, ca să mai schimbe monotonia, urca de această dată. Adi a abordat-o vitejeşte şi fără ezitare şi a dispărut din raza mea vizuală, lucru pe care l-aş fi făcut şi eu – mai puţin partea cu dispărutul – dacă nu mi s-ar fi părut că drumul respectiv duce de-a dreptul în pădure, transformându-se într-unul forestier. Începea deja să se întunece şi nu mă puteam hotărî dacă e iluzie sau certitudine, aşa că de data aceasta chiar am proptit picioarele în pământ şi am refuzat să mă mişc. Vorbeam şi studiam harta împreună cu Alex, care nu înţelegea nici el ce e cu acest drum, când l-am văzut pe Adi reapărând în câmpul nostru vizual. Partea bună era că nu îl mâncaseră lupii, deci era posibil să fie totuşi drum şi pe acolo. Partea proastă era ca se oprise în vârful dealului şi gesticula uşor nervos, lucru pe care nu ştiam cum să îl interpretăm. Până la urmă am tradus corect semnul de „hai” şi am urcat pe un drum care s-a dovedit iarăşi de o frumuseţe deosebită. Ai fi spus că e un drum secret pe care doar puţini îl cunosc şi aproape că nu îţi venea să crezi că altă cale de acces către Hallstatt nu era, cel puţin din direcţia din care veneam noi. Era vorba de Koppenstrasse si ultima pantă, mai scurta dar tot de 23%, am întâlnit-o aici. Nu cu bucurie ci cu sentimentul frustrat al omului care se simte păcălit exact atunci când îşi pusese cea mai mare încredere în ceva.

Când a apărut lacul era deja întuneric. Luminiţe mici licăreau de pe celălalt mal, locul în care trebuia să ajungem şi să ne cazăm. Era pentru a doua oară când veneam aici şi pentru că a doua zi era ziua mea de naştere, făcusem cu mult timp înainte rezervare la acelaşi gasthaus pe care îl descoperisem întâmplător, cu un an în urmă. Alesesem cele mai bune camere şi cât fusesem în acea zi pe drum îl rugasem în repetate rânduri pe Alex să sune şi să anunţe că ajungem târziu. Să vă zic ceva despre Alex: nu cred că am întâlnit în viaţa mea o persoană mai relaxată. Genul de om care ştie instinctiv că totul se va rezolva şi că nu ai de ce să te agiţi prea mult. Când îmi spune că e stresat la birou, şi ştiu că nu minte, nu îmi vine să cred pentru că îmi dau seama că relaxarea asta e unori şi o faţadă pe care el o afişează din bunătate, pentru a-i linişti pe cei din jur. Ciudaţi cum suntem noi oamenii, tocmai intenţia asta ne poate enerva uneori şi stresa mai mult decât orice problemă în sine. Exact ca în acea zi în care a tot evitat telefonul, spunând că va fi ok. Nu a fost. Când am ajuns morţi de oboseală şi foame la gasthaus, camerele erau deja date. Am văzut negru în faţa ochilor iar visul meu de câtava luni de a lenevi de ziua mea pe gazonul de lânga lac mi-a pocnit ca un balon de săpun în faţă. Ştiam, tot din experienţa anului trecut, cât de greu am găsit cazare în zona veche şi îmi venea să plâng în timp ce încercam să ascult cuvintele liniştitoare ale celorlalţi. Bineînţeles că o soluţie s-a găsit şi am luat toţi patru singura cameră rămasă, o cameră care avea totuşi două paturi mari, încăpătoare, şi baie proprie. Camera dădea la lac şi era exact cum îmi doream. Mobilierul vechi autentic nu dezmiţea ceea ce îmi aminteam iar lacul era acolo aşteptând să ma liniştesc şi să îl regăsesc a doua zi, lucios şi rece, neschimbat, aşa cum îl lăsasem cu un an în urmă.


Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.