JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL VIII

Grea încercare ne aştepta a doua zi! Şi nu mă refer la pasuri, pante sau ploi ci la aparent banala îndeletnicire de a strânge şi a duce bagajul la maşină. Pentru că evenimentul era în toi, neamţul nici nu a vrut să audă de apropierea vreunui vehicul pe patru roţi în zonă şi nici un argument nu i-a clintit strămoşeasca educaţie conform căreia regulile se respectă. Aşa că au cărat băieţii şi Ionela bagajele, prin soarele care ardea deja, aproape un km pe jos, iar un singur drum nu a fost suficient. Toată procedura ne-a luat aproape două ore, ore pe care nu le socotisem în planurile zilei. Am reuşit totuşi să încărcăm şi ultimele lucruri şi să plecăm grăbiţi spre marea provocare a călătoriei noastre: Paso dello Stelvio!

Vremea era aşa cum promiseseră toate siturile meteo şi cineva acolo sus veghea ca drumul superb pe care îl parcurgeam să se prezinte într-o lumină atât de frumoasă încât erai tentat să crezi că eşti într-un film şi că după colţul următor se va trage cortina şi vei reveni în culise. Însă culisele nu se arătau, sau în orice caz dacă am trecut cumva prin ele a fost imposibil să ne dăm seama. Eu aveam în continuare tracul actorului ieşit pentru prima oară la scenă iar decorul împresionant mă copleşea şi mă făcea să mă simt din ce în ce mai mică şi mai nepregătită pentru marea reprezentaţie. Aşa cum am mai spus, nu obişnuiam să consult hărţi sau să fiu atentă la ce planuri făceau Alex cu Adi seara, prin urmare nici în ziua aceea nu ştiam foarte multe despre drum. Adi era în faţa, Alex cu maşina în spate, era puţin probabil să reuşesc să mă pierd de amândoi. De aceea trecerea prin încă două pasuri m-a luat pe nepregătite şi în loc să le văd ca pe un antrenament util le-am privit ca pe o descurajare. Devenisem deja antipatică. Atunci când mă opream, îmi scoteam casca nervoasă şi mă lamentam că nu sunt în stare, că dacă despre pasurile acestea nici nu se discută printre motociclişti, cât de greu să mă aştept că va fi Stelvio şi aşa mai departe. Doar priveliştile mă mai linişteau şi când am ajuns la cei 2094 de metri ai pasului Giovo m-am lasat cucerrită de văile adânci, de pereţii stâncoşi cu margini tăioase şi cute încă pline de zăpadă, de curbele pe care alunecau înclinaţi sute de motocilişti, cu siguranţa mai încrezători ca mine. Alex încerca să mă încurajeze deşi îl simţeam că nu prea ştia dacă să mă îndemne să continui sau să renunţ, Adi era mai hotărât şi îmi spunea că nu am motive să îmi fac probleme şi că pot să renunţ oricând dacă aşa vreau, dar în niciun caz nu trebuie să cred că nu aş fi în stare.

Adunând întârzierea de dimineaţă cu drumul destul de virajat, chiar şi pe bucata de autostradă pe care o parcursesem, ne-am trezit că se apropia seara şi că urma să atacăm urcarea finală la sfârşit de zi, fiind cumva la limită cu timpul în care soarele avea să mai lumineze zona. Toată lumea era însă hotărâtă să meargă înainte, inclusiv eu, chiar dacă verbal cârcoteam şi vociferam exact opusul. Ajunsesem până acolo şi strânsesem atâta teamă încât mă enervasem deja pe mine însămi şi eram hotărâtă să o fac şi să termin, cu sau fără aplauze la final, dar să termin. Mi-am pus mesada pentru că venea seara şi ştiam că vom urca la o altitudine unde o să fim vecini cu acele urme de zăpadă pe care le văzusem din depărtare. La început drumul şerpuia blând, cu ace de păr întercalate de viraje. Era frumos dar încă nu ne înălţasem deasupra nivelului pădurii. Partea cu adevărat palpitantă a apărut  în momentul în care peisajul s-a înăsprit iar drumul s-a văzut limpede până sus, ca o înşiruire de terase înclinate, a căror altitudine creştea în pante destul de abrupte. Marea mea bucurie era că totul se petrecea în sus şi că toate cele 47 de ace de păr până la vârf erau pe urcare. Încercam să nu mă gândesc acum că va urma şi o coborâre deşi recunosc că aş fi vrut să îmi aduc aminte ce citisem. Nu mai ştiam dacă partea pe care ne aflam era cea mai uşoară sau cea mai grea şi oricum eram prea concentrată ca să mai am vreo amintire. Îmi amintesc cum un sentiment cald de plăcere începea să mă cuprindă, că mergeam atent şi precaut aşa cum mă cunosc dar că mă bucuram de puterea cu care trăgea mititica mea la deal fără să îmi dea nici cea mai mică senzaţie de ezitare. Şi da, eram motociclistă până în măduva oaselor iar extazul înlocuise frica, aşa cum ar fi trebuit să ştiu că se va întampla dacă mi-aş fi ascultat inima nu raţiunea. Şoseaua era îngustă iar pe întoarceri o maşină ocupa ambele sensuri de mers, deşi de jos, înainte să te angajezi în urcare, abia dacă aveai şansa să o vezi la timp. Pe la jumătate mi-am dat seamă că uitasem să număr acele de păr şi mi-a părut rău, măcar din perspectiva de a putea estima cât mai durează. Am văzut ulterior în poze că fiecare ac de păr avea un număr trecut chiar deasupra semnului de curbă şi că era cât casa, imposibil de ratat şi am înţeles cât de emoţionată fusesem. De aceea nici nu mi-a venit să cred când m-am văzut deodată sus. Am încetinit, am văzut motociclete parcate peste tot, da, ajunsesem, nu mai aveam unde să urcăm! Am găsit un loc mai retras de parcare şi m-am dat jos cu un chiot gata să îmi iasă spre văzduh. Adi m-a luat pe sus, Alex m-a sărutat, făcând momentul să semene cu o victorie ce nu avea seamăn şi echivalent în viaţa mea. Era un triumf la înălţime şi chiar dacă ştiam că exagerez şi că nu e nici pe departe cel mai greu lucru pe care îl poate face un motociclist, îmi primeam cu entuziasm laurii şi consideram că dacă eu vreau să asociez acel moment cu cel al unei victorii personale, aşa va fi şi aşa va rămâne. Ne-am apropiat de un parapet şi am privit în jos spre panglica şoselei ce se unduia cu mişcări frânte spre vale, am privit munţii pe care soarele îi lumina cald de noapte bună şi ne-am imortalizat fericirea cu ajutorul tehnologiei digitale. Am luat apoi repede un sticker pentru a marca pe motoare trecerea pe acolo şi ne-am pus în mişcare, ratând să ne aşezăm şi noi în clasica poză de lângă indicatorul pe care scria: Passo dello Stelvio, 2758 m.

De aici am început coborârea, iar atunci când drumul s-a bifurcat în două direcţii, am făcut dreapta către Elveţia. Ne-am oprit, am privit vama şi am dat din umeri când am văzut că nu e nimeni. Ştiam că avem nevoie de o ştampilă în paşaport la intrarea în acea ţară. Ne-am uitat de două ori, ne-am privit unii pe alţii şi am zis „ok, hai înainte”, dacă ei nu sunt aici noi nu avem nici o vină. Aveam să aflu mai târziu că intrasem astfel pe pasul Umbrail, mai sărac în ace de păr decât Stelvio dar nu neapărat mai uşor. Pe anumite zone parapeţii lipseau dar era liber şi eu mă simţeam din ce în ce mai bine, culmea, chiar dacă eram în coborâre. Îmi venea să dansez şi să cânt în timp ce viram ba stanga ba dreapta spre vale şi aş fi făcut-o dacă nu observam că Adi îmi face la un moment dat semne de „ai grijă, ia-o încet”. Şoseaua fusese foarte bună până în acel moment şi datorită luminii tranzitorii dintre zi şi noapte puteai într-adevăr să te trezeşti, pe neanunţate, pe o zonă acoperită de un strat fin de pietriş – alt favorit! Iar am îngheţat şi iar am redus viteza până la limita de provocare a echilibrului precar al celor două roţi. Speram să nu dureze mult dar nu a fost chiar aşa, am întalnit şi ace de păr în acele condiţii, menite să îmi strice cheful abia dobândit. Mi-am dat seama cât de încet mergeam când l-am văzut cu surprindere pe Adi venind din direcţie opusă. Aşa cum avea să îmi zică mai târziu se oprise să ne aştepte şi când a văzut că nu mai apăream s-a speriat şi a fost convins că se întâmplase ceva cu mine. Nu era nimic cu mine, atât că exageram ca de obicei cu precauţia, din dorinţa de a nu strica o zi perfectă şi a nu umbri cu nimic triumful destul de uşor dobândit.

Am hotărât să ne oprim în prima zonă locuită de după Umbrail, se întuneca deja şi ştiam că va fi destul de greu să găsim cazare după ce toată lumea îşi închide uşile. În Santa Maria am simţit imediat că am intrat în Elveţia şi am încasat câteva lovituri psihice bune până când să găsim o casă de oaspeţi având un preţ mai apropiat de ceea ce ne propusesem. Toţi ne priveau uşor ciudat şi ne-au spus că nu mulţi coboară la ora aceea dinspre Stelvio. Casa în care urma să dormim avea aerul acela rustic original şi nu părea să fie deschisă oricând pentru oricine. Nici nu ştiu dacă în noaptea aceea am fost singuri în ea sau nu, domnul care ne deschisese nu vorbea de loc engleză, reuşisem doar să ne întelegem că dimineaţa va veni şi o doamnă cu care vom putea vorbi şi că vom lua micul dejun acolo. Până la micul dejun însă aveam de sărbătorit o victorie şi habar nu aveam că asta va fi o provocare şi mai mare pentru oraşul ce se pregătea de somn decât găsirea unei camere de dormit. Restaurantele se închiseseră şi doar de milă am fost primiţi la unul dintre ele. Mai aveau supă caldă şi ne-au încropit un platou rece, care pentru faptul că avea şi ceva carne pe el – ne-au întrebat de două ori dacă vrem cu carne, cel care servea ştiind puţină româno-italiană – a costat dublu decât un fel de mâncare sofisticat din Austria sau Germania. Oricum berea era excelentă şi mergea ca unsă pe gât, după o zi atât de plină de trăiri intense. Chiar dacă închiseseră nu am simţit că ne dau afară, ne-au lăsat să terminăm în linişte mâncarea şi berea. Am dormit ca un prunc în noaptea aceea, curăţată de tot ce îmi fusese teamă şi încărcată de sentimente pozitive cât pentru zece prunci lipsiţi de griji.

De când ne naştem până când ne trezim la bariera de dincolo, viaţa în sine este o călătorie. Putem să ne îndreptăm către destinaţii noi sau să ne întoarcem în locurile pe care le numim acasă, putem să o luăm pe autostradă sau pe cărări mai puţin bătute. Oricât de bine am şti drumul, dacă ne face plăcere să călătorim, vom găsi mereu noutate sau frumuseţi pe care la drumurile anterioare nu le-am observat şi ne vom bucura întodeauna că am ajuns într-un loc pentru a avea de unde să plecăm mai departe. În viaţă ne întâlnim cu drumuri uşoare sau cu provocări, ne întâlnim cu alţi călători iar pe unii îi alegem să ne fie parteneri de drum. Şi de fiecare dată când ajungem la o destinaţie putem spune că am învăţat ceva, că zilele nu au trecut în zadar şi că răspunsurile pe care le-am primit în aceasta viaţă ca şi călătorie nu trebuie uitate, aşa cum nu uităm locurile cele mai frumoase în care ajungem. De aceea mi-am dorit să scriu acest jurnal, nu ca să povestesc despre un traseu care nu iese cu nimic din comun ci pentru a reţine tot ceea ce am dobândit, pentru a împărtăşi bucuriile unei pasiuni şi de ce nu, pentru a-i face pe alţii să râdă de stângăciile şi fobiile mele.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!