Un pas înainte, un eveniment: BMW Days

Un pas înainte, un eveniment: BMW Days

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL VII

Am ajuns la Garmisch odată cu nişte nori negri ce aduceau fără îndoială ploaie. Nu ştiam unde are loc evenimentul dar nu am făcut decât să urmărim grupurile de motociclişti care mergeau ca şi noi, în aceeaşi direcţie. La un moment dat pe stradă apăru o barieră de care doar cei pe două roţi puteau trece. A trebuit să ne rugăm de paznici să ne lase să trecem şi cu maşina pentru a nu fi nevoiţi să cărăm bagajele pe o distanţă considerabilă. Corectitudinea nemţească însă se lăsa greu zdruncinată iar norocul nostru a constat într-un român paznic care ne-a lăsat până la urmă să trecem, cu promisiunea că nu vom zăbovi prea mult cu maşina pe acolo. Eu cu Adi am parcat motocicletele în locurile special amenajate care la momentul sosirii noastre – să ţinem cont că ajunsesem cu o zi mai devreme – erau încă destul de libere. A doua zi era destul de greu să le mai vedem, mai ales că japonezele noastre părea pitici şi erau în minoritate faţă de majoritatea uriaşelor utilaje create de BMW.  Normal, evenimentul le aparţinea şi avea loc tocmai datorită acestei mărci şi fanilor acesteia.

Am pus cortul grăbiţi, sperând să nu ne prindă ploaia. Ceva mai târziu norii îşi ţineau cu prisosinţă promisiunea, iar frigul şi umezeala pătrundea peste tot. Lumea nu contenea să vină şi din ce în ce mai multe motociclete soseau în linişte, fără demonstraţii de zgomot sau paradă gratuită. Cu toţii îşi vedeau de treaba lor de parcă erau daţi pe „mute”, îşi desfăceau bagajele sau îşi montau corturile fără să derajeze pe nimeni. Mulţimea de oameni care, dacă ar fi fost români, ar fi provocat o hărmălaie de nu ne-am mai fi auzit între noi, se foia de colo colo de parcă ar fi fost la o întrunire secretă. Oamenii erau fericiţi că au ajuns iar eu constatam cu încâtare şi admiraţie că media de vârstă nu cobora prea mult sub 30-40 de ani. Îi admiram pe cei mai în vârstă care păreau să fie călători de când se ştiu, mă uitam cu drag la cuplurile care reuşiseră să îşi înghesuie în două sau trei cutii, atât cât pot să intre pe motor, toate lucrurile de care aveau nevoie.

Noaptea ne-a prins ascunşi în cort, la adăpost de ploaie dar nu şi de frig, trăgând cu nădejde la măsea direct dintr-o sticlă, fără să ne mai sinchisim de pahare sau de bunele maniere. Până la urmă am reuşit să ne încălzim şi ne-a răpus somnul, întrerupt de câteva ori de excursii nocturne la toaletă, momente în care iarba udă şi frigul reuşeau să te indispună destul de repede, dacă mai era nevoie de vreun motiv în plus faţă de trezirea pe care nu ţi-ai fi dorit-o oricum. Locurile sfinte, deşi un fel de barăci, reuşeau să rămână extrem de curate în ciuda numărului din ce în ce mai mare de corturi. Încă un lucru despre care un neamţ nu ar scrie pentru că l-ar găsi la fel de firesc precum respiraţia. Dar eu nu mă pot abţine să nu îl notez, fără a mai fi nevoie să explic de ce.

Dimineaţa se arăta ceva mai prietenoasă ca noaptea, iar primele voci pe care le-am auzit de afară se conversau în română. M-am dezmeticit şi m-am aliniat frumos la rândul de la duşuri, dorind să îndepărtez frigul adunat peste noaptea umedă. Când m-am întors Adi vorbea cu un prieten român, Pompi – a lui se pare că fusese vocea – despre drumul de până aici şi despre Stelvio. Auzeam din nou impresii nu tocmai îmbucurătoare. Bărbatul din faţa mea, un om a cărui experienţă pe motor îmi era serios superioară mie, îşi descria impresiile de la urcare şi senzaţia că nu va mai putea coborî înapoi atunci când s-a văzut sus. Mai povestea că altădată găsise pasul atât de aglomerat încât maşinile urcau bară la bară şi trebuise să facă cale întoarsă. Simţeam cum mi se înmoaie încet picioarele şi am tras un scaun pe care să mă aşez continuând să zâmbesc politicos fără să mai aud mare lucru din continuarea conversaţiei.

Ziua a fost atât de bogată în impresii încât am reuşit destul de uşor să îmi regăsesc starea mea naturală de entuziasm. Mai întăi ne-am plimbat pe la toate standurile admirând marca în toate formele ei posibile, apoi am privit cu respiraţia luată spectacolul lui Chris Pfeiffer. Mă uitam la uşurinţa cu care manevrează motocicleta de parcă aceasta nu ar fi avut decât 10 kilograme iar mersul pe o singură roată în diverse poziţii ar fi fost la fel de firesc ca gestul de a ridica mâna şi a saluta oamenii. La fiecare cascadorie îmi stătea inima şi, dincolo de admiraţie, îmi era foarte frică de ce s-ar putea întampla dacă ar pierde controlul. Nu am avut niciodata autografe sau plăcerea de a colecţiona aşa ceva, însă port şi acum semnătura lui pe şapca mea favorită, ca pe un trofeu şi o reamintire a acelor momente şi a ceea ce nu voi putea şi, slava domnului, nu voi dori niciodata să să devin.

Vremea era în continuare nehotărâtă, oscilând între nori, soare, picături răzleţe de ploaie şi apoi din nou soare. Ne trezisem cu norii aproape deasupra capului dar până la urmă se ridicaseră mai sus, la locul lor firesc. Ne era dor şi de casele pictate din Garmisch-Partenkirchen aşa că am părăsit tabăra pentru o plimbare prin oraş. Nu mi-a fost niciodată prea clar unde se termină Garmisch şi unde începe Partenkirchen şi nici nu mi-am bătut capul. Atunci când merg cu Alex am tendinţa de a mă lăsa total pe mâinile lui, el e căpitanul ce ţine harta iar eu sunt un fel de pasager ce se lasă purtat pe străduţe, fără să se gândească nici o clipă încotro merge şi care ar fi calea de întoarcere. Întotdeauna m-am amăgit spunând că stau foarte prost cu orientarea când, de fapt, ştiu că aş putea să mă descurc foarte bine dacă nu mi-ar plăcea să fiu puţin leneşă şi să mă bucur de povestea locurilor prin care merg fără să o amestec cu date exacte precum nume de străzi, direcţii pe hartă şi aşa mai departe. Iar Garmisch-Partenkirchen e o poveste ilustrată, aproape fiecare casă având o mică istorisire dezvăluită în imagini pe pereţii ei. Deşi toate clădirile au o istorie şi ani buni în spate, culorile sunt vii iar cei care ştiu că acestea au devenit o atracţie şi un element definitoriu al oraşului au grijă ca nuanţele lor să nu pălească niciodată, indiferent cât timp va continua să treacă peste ele. Când mergi pe străzi eşti atât de absorbit de arhitectura şi de atmosfera acestora încât aproape că uiţi să ridici ochii spre munţii din jur, un cadru ideal şi impresionant pentru ca povestea să nu se termine aici şi motivele pentru care vii în oraş să nu se limiteze doar la o trecere în viteză. Ştiam că împrejurimile ar merita şi ele explorate, ştiam că iarna Garmisch-Partenkirchen devine o agitată staţiune de ski, în timp ce vara se pot face frumoase drumeţii în natură, cu toate acestea trebuia din nou să renunţăm la multe pentru a putea merge mai departe.

După plimbare ne-am reîntâlnit cu Adi şi Ionela pentru a lua masa de seară împreună. Am căutat acelaşi restaurant în care cinasem şi cu un an în urmă, cu gândul la cel mai mare şi cel mai bun ciolan mâncat vreodată. Masa a fost pe măsura aşteptărilor iar atmosfera din restaurant neschimbată. Iarăşi aveam senzaţia că nu plecasem decât de puţin timp de acolo şi ca timpul trecuse prea repede pe lângă mine. În timp ce mâncam m-am uitat pe prognozele meteo şi am constatat că peste două zile, când aveam noi programată plecarea, urma să plouă. Brusc m-am fleşcăit, ca şi cum mi-ar fi turnat cineva o găleată cu apă în cap. În ziua respectiva urma să trecem Stelvio şi la cât stres purtasem tot drumul cu mine, exact vestea unei ploi îmi mai lipsea. Ne-am uitat pe mai multe situri şi nici unul nu se arăta mai optimist. Ne-a venit atunci ideea să verificăm vremea pentru a doua zi şi am constatat că urma să fie cald si soare. Nu ne-a luat mult să ne hotarâm: cum văzusem deja ce era de văzut, preferam să ne lipsim de o zi în plus la eveniment pentru a primi, la schimb, o plimbare frumoasă pe un drum ce merita gustat cu adevărat în lumina completă şi neştirbită a soarelui.

Ne-am petrecut seara perindându-ne printre corturile cu petreceri, am ascultat chitară în jurul unui foc de tabără sau concerte live în cel mai mare cort, locul în care toată lumea dansa, cânta şi se simţea bine. Nu ne-am culcat prea târziu gândindu-ne la ziua de mâine. Oricum am fost uimiţi de liniştea care s-a lăsat la ora unu noaptea şi de faptul că, deşi toată lumea din jur era mai mult sau mai puţin binedispusă, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a stoca bere, tot nu am auzit de nicăieri strigăte sau scandal. Sau poate că am dormit eu prea adânc?

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent studiază artele plastice și fotografia, iar când rămâne timp mai scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.