JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL XXII

Kitzbuhel

Deseori când călătoresc pe motocicletă mă las furată de amintirile frumoase ale locurilor în care am fost, mici detalii din peisaj sau simplul zbor al unei păsări aducând în mintea mea asocieri cu momente trecute şi mai ales cu sentimentele intense pe care am avut ocazia şi fericirea să le trăiesc. Mă feresc totuşi să mă las prea mult în voia acestor gânduri, ştiind că în nici un moment de condus nu trebuie să îmi pierd din concentrarea asupra drumului, asupra traficului, asupra intenţiilor celorlalţi şoferi. De aceea prefer şoselele libere pe care îmi permit luxul de a visa şi nu îmi plac autostrăzile care îmi impun un ritm ce nu corespunde întotdeauna cu ritmul meu interior. Autostrada spre Kitzbuhel nu era totuşi foarte aglomerată iar peisajul din jur era în sine un motiv de visare. Îmi place să las uneori amintiri preţioase să completeze bucuria unui acum, prin felul în care mă ajută să trăiesc prezentul la valori mai mari decât dacă le-aş ignora. Stă în puterea noastră să ne alegem amintirile şi să le favorizăm pe cele care au această calitate.

Când am oprit pentru alimentare şi un scurt răgaz ne-am aruncat pe un pat de iarbă. Era cald iar umbra copacului şi respiraţia răcoroasă a pământului îmi reîncărca bateriile. Am stat aşa puţin rezonând cu petecul de natură. M-am ridicat apoi şi am început să mă echipez, cu aceeaşi plăcere şi satisfacţie pe care o am de fiecare dată. Am închis geaca plină de protecţii, am tras casca pe cap şi am avut grijă să o prind bine sub bărbie, am pus prima mănuşă, apoi a doua. M-am aşezat din nou pe motor cu sentimentul că sunt gata să salvez lumea, deşi la drept vorbind mă pregăteam să mai ard nişte combustibil şi să mai dau astfel o gaură, chiar dacă mică,  în stratul de ozon.

În jur de ora patru eram deja în Kitzbuhel căutând cazare. Multe dintre pensiuni erau închise şi întelegeam de aici că sezonul de vîrf e în lunile de ski, nu acum. Am găsit până la urmă un apartament minunat, cu două camere, o bucătărie dotată cu tot ce îţi doreai şi o terasă mare pe care deja ne făceam planuri să ne prindă orele tinere ale zilei următoare. De aceea primul obiectiv turistic a fost un magazin Billa, unde ne-am aprovizionat corespunzător pentru o masă în familie.

Apoi am pornit într-o lungă plimbare de împrietenire cu oraşul. Lucrurile au mers foarte bine, ne-am plăcut reciproc de la prima privire aruncată asupra străzilor cu case colorate până la atmosfera caldă pe care o adăuga soarele aflat în acel moment de maximă inspiraţie a zilei. Totul era atât de curat, atât de bine păstrat încât te întrebai pentru a suta dacă nu a mia oară cum pot astfel de locuri atât de încărcate de istorie să îşi păstreze, în ciuda timpului, un aspect atât de proaspăt, de actual. Dacă lumea de pe străzi nu ar fi purtat haine contemporane mai că aş fi crezut ca am intrat într-o buclă a timpului. Am cutreierat destul de mult, ajungând chiar şi în zone ce păreau a fi mai recente ca date de constucţie a clădirilor dar care nu sacrificau cu nimic spiritul locului, ştiind ca nu mărimea casei lui Hans faţă de cea a lui Frederic contează ci felul în care amândouă pot aduce un plus de frumuseţe oraşului, oferind turiştilor ceea ce ei caută.

Pe o stradă pustie Alex şi Adi s-au luat la întrecere abandonând în urmă conţinutul buzunarelor şi două neveste care abia mai puteau merge de râs. Am cules bănuţii împrăştiaţi în urma lor şi i-am găsit gâfâind, jurându-şi mai multe ore de antrenament şi o competiţie în „acelaşi loc, aceeaşi oră”, undeva în viitor. Am bătut palma şi am promis că vom mai reveni pe acolo, pentru a ne respecta jurământul şi nu în ultimul rând pentru a ne mai întâlni cu frumoasa staţiune de munte.

Konigsee

„Dacă vreodată vreţi sau trebuie să vă desprindeţi de viaţa cotidiană, treceţi pur şi simplu pe aici”.

Am recitit acum această propoziţie scrisă în română pe o foaie ce am primit-o la debarcader şi, chiar dacă sună banal, chiar dacă o să mai auzim asta despre multe locuri cu acest har din lume, nu e nimic care să descrie mai bine o plimbare cu barca pe Konigsee. După ce am părăsit cu greu Kitzbuhel am ajuns în zona Berchtesgarden în jurul prânzului şi ne-am petrecut în plimbarea pe lac poate că cele mai relaxante şi mai încântătoare patru ore de la Hallstatt încoace. Apele limpezi şi adânci clipoceau liniştite sub vaporaşul electric silenţios iar munţii ne înconjurau oriunde am fi privit, modelaţi de mâna unei naturi pe care nu ştiu ce tablou sau fotografie ar putea să o surprindă. Arta nu poate să reproducă decât o secvenţă sau o senzaţie, însă ceea ce nu poate fi imortalizat e tocmai puterea privirii de a se roti la cele 360 de grade şi a cuprinde totul într-o imagine ce nu poate fi imobilizată nici măcar pe film. Nici un suport din lume nu poate reda în acelaşi timp culoarea apei şi felul în care munţii o îmbrăţişează, pentru a se avânta apoi în formele lor neregulate şi frământate de timp către albastrul înalt al cerului. Un miniconcert la trompetă completează discret peisajul fără a tulbura liniştea, dovedind felul în care sunetul aleargă printre culmi plecând şi revenind pe mai multe glasuri, în joaca fascinantă a ecoului.

Mai întâlnisem o astfel de comunicare a apei cu muntele în Grecia, acolo unde culmile stâncoase coboară deseori în apa liniştită şi limpede, care, deşi vorbim de mare, în unele momente ai putea jura că nu cunoaşte fenomenul valurilor. Aşa era de multe ori marea din jurul insulei Samothraki, insula mică şi mai puţin frecventată pe care fusesem cu Alex şi Petra acum doi ani. Dar despre asta voi vorbi în altă zi, în altă poveste.

Vaporaşul ajunsese între timp la prima „staţie”: peninsula St Bartolomeu. După ce am admirat formele rotunjite şi armonioase ale mânăstirii albe cu acoperiş roşu, pofta şi curiozitatea ne-au atras la afumătoarea de peşte, veche de patru sute de ani. Aceasta era funcţională şi astăzi iar peştele proaspăt scos din afumătoare avea un gust divin, precum locul în care ne aflam. L-am devorat cu pâine neagră proaspătă şi unt şi am împărţit responsabil o bere la doi.

Ne-am aşezat apoi la coadă pentru a lua următoarea ambarcaţiune şi a merge mai departe spre Salet. Spuneau ei tot pe pagina scrisă în română că „Salet este partea cea mai frumoasă şi cu siguranţă cea mai liniştită din Konigsee” de parcă absolutul frumuseţii ce ţi se arăta de cum intrai pe lac mai putea suferi grade de comparaţie! Înr-adevăr, după ce coborai de pe vas, mergeai puţin spre Obersee, un alt lac mai mic dar adânc şi întunecat, închis la rândul lui de pereţi abrupţi de stâncă.

Afară era destul de cald şi cei mai motociclişti dintre noi ne cam încisesem în ghete şi pantaloni lungi căptuşiţi cu protecţii. Aşa că am zăbovit o vreme pe malul lacului, la umbra copacilor, până când ne-am simţit în stare să luăm căldura în piept. Ne-am îmbarcat din nou pe un vaporaş pentru a ne întoarce la punctul de plecare. Tot drumul dura acum aproximativ o oră şi eram atât de toropiţi încât am reunţat la privelişte şi ne-am aşezat în sir indian capul pe umărul celui din dreapta rămânând aşa, cu pleoapele grele apăsând peste atâtea imagini de neuitat.

Eram hotârâţi ca în aceeaşi zi să ajungem şi la renumitul cuib de vulturi ce i-a aparţinut cândva lui Hitler. După ce ne-am adunat de pe lac şi de prin magazinele din care cu greu am putut să aleg o singură rochiţă tradiţională pentru Petra (aş fi luat vreo 3-4), am aflat şi ceva indicaţii către noul obiectiv. Ne-am aşezat care pe ce am putut, şa încinsă sau scaun de maşină încins, şi am pornit. La un moment dat am pătruns pe un drum în urcare ce se tot ridica către înălţimi, în ace de păr sau curbe strânse şi frecvente. Sus am început să vedem semne dar toate parcările erau goale, moment în care ne-am dat seama că ceva nu era în regulă şi că probabil accesul publicului nu mai era permis. Trecuse de ora şase dar nu ne-am fi gândit nici o clipă că în plin sezon, atunci când lumina ţine până la zece, un punct turistic destul de interesant se închidea aşa de devreme. Eram destul de dezorientaţi şi cu greu am găsit un panou care ne-a confirmat că ultimul autobuz către renumita reşedinţă plecase deja. Ne-am resemnat iar eu m-am gândit cu puţină strângere de inimă la faptul că aveam atât de curând de făcut cale întoarsă pe acel drum minunat, dar aflat acum la vale. Alex şi Adi mi-au sugerat să plec deja – nu mă mai dezechipasem – aşa că am pornit şi m-am bucurat fără stres, spre marea mea mirare, de o coborâre pe care am lichidat-o mai repede decât mă aşteptam. Mai că mi-ar fi venit să urc şi să cobor din nou! I-am aşteptat totuşi şi pe ceilalţi care m-au privit cu uimire – nu se aşteptau să nu mă ajungă din urmă – şi am pornit spre locul în care ne propusesem să înoptăm: din nou pe malul unui lac, de data aceasta în Austria, lângă Attersee.

Attersee

Drumul a fost rapid, pe autostradă, partea cu adevărat frumoasă începând odată ce ieşeai spre Attersee şi străbăteai localităţile mici înşirate pe malul lacului. Şoseaua unduia vălurită şi aveai iarăşi senzaţia că ai nimerit într-un moment al zilei în care toată lumea e ascunsă în case. Adi reuşise să se piardă, ratând, într-un acces de viteză voios şi spontan, ieşirea de pe autostradă. Vorbisem la telefon şi îi spusesem să găsească o modalitate de a se întoarce, timp în care noi vom încerca să găsim cazare. Locurile erau destul de rare şi scumpe iar noi nu ne doream chiar ceva la drumul mare. Imediat ce am dat de o zonă ce semăna mai mult a staţiune am parcat şi am pornit pe jos până când, întrebând şi primind recomandări, am ajuns acolo unde am şi decis să rămânem. Între timp eram deja toţi patru aşa că nu a mai rămas decât să aducem şi mijloacele de transport, să facem o plimbare flămândă până când am descoperit cu greu singura terasă care mai servea ceva de mâncare. Ne-am retras apoi pe balconul uriaş al uneia din cele două camere pentru a degusta un vin, a depăna amintiri şi a privi cu tristeţe spre puţinele zile ce le mai aveam în faţă – încă patru nopţi şi eram acasă. Simţeam deja acea tensiune care începe să apară înainte de sfârşitul unei călătorii: îţi doreşti să profiţi de zilele care au rămas ca să vezi cât mai mult dar în acelaşi timp ai obosit de atâtea impresii şi ai vrea să mai zăboveşti puţin să le rumegi. Sau, să mergi pur şi simplu înainte, fără să mai doreşti nimic, să ajungi cât mai repede acasă, pentru că nu mai suporţi ideea că se termină. Cât de rău e că în aceste momente uităm că ceea ce trăieşti într-o zi poate supravieţui o viaţă, şi important este să te bucuri că eşti acolo fâcând un lucru minunat. Dacă ne vine uneori să ne plângem că nu avem timp, ar trebui să ne oprim şi să gândim altfel: nu avem vreme de pierdut pentru a ne plânge, atât timp cât fiecare clipă are motivele ei pentru a deveni un motiv de bucurie. Există multe teorii care spun că prezentul este cel mai important şi că dacă vrem să fim fericiţi trebuie să nu ne mai gândim atât de mult la trecut sau la viitor. Nu cred că ar trebui să se meargă în extrem cu interpretarea acestor afirmaţii, prezentul are rolul lui, dar la fel de important este şi trecutul în care păstrăm emoţii şi plăceri pe care nu are rost şi nu avem de ce să nu le mai retrăim de oricâte ori vrem – uite, aşa cum simt eu acum scriind – şi viitorul care ne oferă şansa de a spera, de a avea încredere, de a visa. Visele nu pot trăi exclusiv în prezent şi fără ele ne pierdem calitatea de a fi oameni şi de a aspira la autodepăşire şi cunoaştere. Pe de altă parte nu ar trebui nici să neglijăm tristeţea din trecut dacă putem învăţa ceva din ea sau frica de viitor care ne dă puterea de a prevedea şi a ne pregăti mai bine pentru noi provocări. Ce rămâne însă adevărat este că nu ar trebui niciodată să dăm clipa pe tristeţea sfârşitului ei!

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior

Episodul urmator>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!