Un pas înaintre spre Rosenburg şi Krems

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL XIII.

Rosenburg – Krems

Ţinta zilei era un vechi oraş de pe Dunăre, Krems, de unde puteam da o fugă şi până la Rosenburg, o veche fortăreaţă medievală reconstruită într-un castel.

Drumul spre Rosenburg era din nou în mare parte autostradă aşa că nu sunt lucruri speciale de povestit. Poate doar o mică întamplare care m-a marcat şi m-a făcut să evaluez încă o dată, dacă mai era nevoie, diferenţele de bun simţ şi educaţie dintre ţări. Mergeam pe banda din dreapta şi la un moment dat m-am pregătit de o depăşire. Am pus semnalul din timp, ca acasă, neintenţionând să ies de pe banda mea pănă se eliberează pe stânga. În acel moment am auzit scrâşnet de roţi şi am observat cum maşina mare de teren care venea pe banda de viteză îşi încordează toate cele patru cauciucuri într-o frânare violentă, încetineşte foarte mult, şi îmi lasă loc să mă bag. M-am blocat atât de tare încât în loc să schimb banda am scos semnalul şi i-am făcut semn să treacă regretând că nu ştiu un semn universal de scuze. Îmi amintesc că mi-a mai povestit cineva că prin străinătate încurci traficul dacă nu faci lucrurile pe care ai semnalizat că vrei să le faci şi că ţi se face loc chiar dacă nu ai prioritate, dar crezusem că e vorba de legende.

Am văzut Krems în depărtare şi ne-am continuat drumul spre castel. Am ieşit de pe autostradă şi am început să dau din nou din coadă de fericire la vederea drumului şi scenografiei acestui minunat teatru natural care este zona Waldviertel. Toate au mers bine până când Alex, care era şeful de traseu, urmărind indicaţiile GPS-ului, a luat-o deodată la dreapta pe ceea ce părea de la început un drum mai mic. Nu ne-am opus zona fiind în continuare atrăgătoare şi dorinţa de a ne plimba maximă. Alex, aflat acum în fruntea alaiului nu s-a oprit nici atunci când a dat de un drum acoperit cu un strat considerabil de pietriş pe care am intrat şi eu începând deja să pomenesc de lucruri sfinte în cască. Până ce am ieşit de pe acel drum – ca să constatăm că făcusem o buclă de la calea ce ar fi mers bine merci înainte – gândurile mele sfinte căpătaseră o tentă foarte păgână şi odată cu deschiderea vizierei s-au înghesuit afară sub formă de vorbe ce nu mi le mai amintesc prea bine şi nici nu ar fi elegant să le trec aici. Alex s-a supărat pe drept sau nedrept, pentru că vorbele mele vizau mai ales GPS-ul – chiar dacă se adresaseră lui şi deciziei pe care o luase de a-l urma orbeşte. Fireşte, el a închis geamul, eu viziera şi am pornit furioşi şi deocamdată în linişte mai departe. Am ajuns la destinaţie la fel de nervoasă şi în loc să intru să vizitez interiorul castelului, m-am aşezat pe nişte trepte de piatră, lângă o mică fântână. A apărut atunci şarpele. Nu e vorba de o metaforă, e vorba de un şarpe mic de apă ce încerca să înghită un peşte mai mare ca el şi se zbătea şi se rotea făcând tot ce îi stătea în putinţă ca să nu îi scape. Mi-a captat interesul şi l-am urmărit eşuând şi asta numai pentru că nu ţinuse peştele în direcţia potrivită. Dacă nu ar fi încercat să îl înghită pe lăţime cu siguranţă că acum şi-ar fi făcut umflat siesta, la umbra vreunui bolovan. Cam tot aşa era şi furia mea, trebuia doar să mă uit mai bine în jur ca sa scap de ea. Ne-am calmat şi am intrat si noi să vizităm interioarele după care ne-am cumpărat bilete la un spectacol de dresură de păsări de pradă. Mai văzusem aşa ceva şi în Portugalia, dar spectacolul de aici a depăşit cu mult în măiestrie şi complexitate ceea ce credeam că ştim. Mă fascina să văd cum dresorii semănau cu păsările uriaşe pe care le aduceau mândri pe braţ, împrumutând mereu ceva din profilul sau din privirea acestora. Aripile fâlfâiau deasupra capetelor noastre, dându-ne adevărate emoţii în multe momente. Şoimi, condori, vulturi, bufniţe uriaşe, specimene din diverse şi îndepărtate colţuri ale pământului şi ale căror nume nu le-am putut mereu înţelege, îşi dovedeau iuţeala şi puterea în timp ce noi admiram curajul şi frumuseţea acestei vechi ocupaţii. Păsările, ambientul, zidurile grădinii în care se petrecea totul, mă transportau în timp, în epocile cavalerilor, curajului şi a unor valori pe care astăzi doar le exprimăm frumos, în cărţi şi poveşti, fără să mai fim în stare să le respectăm. În acele vremuri în care oamenii, deşi nu aveau motociclete, maşini sau avioane, aveau timp să aibă pasiuni, aveau timp să privească în ochi şi să dreseze şoimi.

Stătusem aproape tot timpul spectacolului într-un soare ce se lipea de fiecare bucăţică de corp aşa că atunci când m-am ridicat am simţit nevoia să îmi deslipesc hainele de mine dar cine ştie că un echipament moto nu poate fi foarte larg înţelege de ce nu am prea reuşit. Ne-am grăbit spre ieşire şi abia aşteptam ca vântul să mă răcorească şi să mă bucur din nou de zona împădurită şi de drumul pe care de data aceasta ştiam cum să nu îl mai greşim: trebuia doar să închidem GPS-ul.

Odată ce am ajuns la Krems am avut iar parte de câteva vreo două ore bune de căutat cazare. Adi dădea ture prin oraş în timp ce noi am făcut rost de un pliant de la un centru de turism şi dădeam telefoane. Adi era de multe ori pentru noi un GPS mai bun decât aparatul şi în plus mai avea şi noroc. Aşa că a găsit un hotel superb la un preţ foarte bun. Acesta era lipit de coama unui deal şi surpriza cea mai mare se găsea pe acoperişul său din gazon verde, de unde aveam o panoramă destul de frumoasă asupra oraşului şi în mijlocul căruia strălucea albastru şi tentant o foarte mică piscină. Gata, ştiam deja unde ne bem paharul cu vin de dinainte de culcare în seara aceea. Deocamdată afară era încă lumină şi eram nerăbdători să hoinărim pe străzile oraşului despre care se zice că ar fi rivalizat în trecut cu Viena.

Krems ne aştepta cu un spirit mult diferit de cel al Vienei, păstrând în partea sa veche o cochetărie şi o intimitate care nu are nici o legătură cu impunătorul stil imperial al capitalei. Oraşul îşi respira liniştit ultimele sale ore de lumină, străzile mici se goliseră de turişti iar toate magazinele sau terasele din zonele pietonale erau închise, făcând-o pe Ionela să ne acuze, mai în glumă mai în serios, că avem un complot împotriva ei de ajungem să vizităm aproape toate oraşele seara. Steiner Tor, poarta medievală aparţinând vechii cetăţi părea să fie desprinsă din paginile unei cărţi de poveşti ale fetiţei noastre şi ne-am întors să o mai vedem odată, chiar dacă stătusem chiar pe lângă ea în aşteptarea soluţiei salvatoare pentru cazare. Am urcat apoi spre Piaristenkirche, o veche biserica gotică în care nu am mai putut intra dar am avut plăcerea de a-i descoperi la exterior statuile pictate, reprezentând scene din crucificarea lui Isus care, în ciuda vechimii lor şi a efectului pe care timpul îl avea asupra detaliilor, îşi păstrau o expresivitate ce îţi dădea fiori. De la înălţimea aceea puteai vedea oraşul şi în depărtare, pe o altă culme, impunătoarea Stift Gottweig aurită de apus. Priveliştea şi masiva construcţie ne amintea de Melk, unul din primele popasuri din excursia ce o făcusem acum un an. Am simţit din nou o durere în suflet conştientizând, încă o dată, apropierea de finalul acestei călătorii. Ziua începea si ea să se apropie de sfârşit aşa că am luat-o şi noi încet la vale, pe străzi pietruite şi abrupte – încă o dată mă felicitam că nu participasem la căutarea de cazare din zonă. Am ales să ne potolim foamea în restaurantul amenajat în curtea interioară a vechiului han de poştă, locul în care am avut din nou senzaţia că timpul s-a oprit şi am putut să îmi imaginez trăsurile ce aduceau cândva călătorii obosiţi, înveşmântaţi în pelerine. Până la hotel era doar o plimbare scurtă, binevenită după o masă abundentă. Nu ne-am uitat nici planurile de a face o baie în piscină şi am fost întâmpinaţi cu zâmbete complice de alţi turişti care erau deja acolo. Apa era destul de rece şi nici aerul de afară nu mai era tocmai cald. Dar nu am abandonat şi am înotat atât cât se putea în bazinul destul de mic, apoi ne-am scos costumele de baie ude şi ne-am îmbăcat, ca să mai putem să ne bucurăm liniştiţi de un vin alb, rece şi el. Ne simţeam foarte bine şi am mai fi stat dacă nu ne-ar fi alungat sistemul automat de stropire al gazonului. Se pare că era pregătit să pornească la o anumită oră, când se presupunea că nu mai rămâne nici un rătăcit pe lângă piscină, iar stropii fini venind din toate părţile ajungeau şi pe şezlonguri. Am fugit grăbiţi din calea minunilor tehincii şi am înţeles de ce gazonul era atât de bine întreţinut, simţindu-se ca o pătură groasă, moale şi elastică sub tălpi.

Va urma

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior


Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.