Mergând spre Florenţa şi dorind să ne cazăm undeva pentru o noapte am ieşit din autostradă spre Firenzola. Pe hartă era aproape, distanţa în sine nu era mare ci numai plin, plin, de serpentine printre coline înmiresmate cu iarbă fragedă, crânguri şi case răzleţe, un drum bun de weekend dar nu şi pentru noi în acea seară; Michel era foarte obosit, conducea de prea multe ore şi mă “binecuvânta” la fiecare curbă. Numai în Spania, pe un traseu prin, pe lângă şi peste nişte sierre într-o zonă numită “Ţara ceramicii şi a cowboy-lor” am mai trăit aşa o senzaţie vecină cu frica deoarece drumul părea că nu se mai sfârşeşte şi nu prea era circulat.
După multe îmbârligături am ajuns totuşi înainte de căderea întunericului; era o localitate mică de unde nu lipseau piaţa centrală, primăria ca un vechi castel faţă în faţă cu biserica ultramodernă, restaurant şi toate magazinaşele necesare, aşa cum îi stă bine oricărui sat sau orăşel din Europa (deosebirile dintre ele nefiind generate de gradul lor de civilizaţie ci, de cele mai multe ori, numai de numărul locuitorilor). Din fericire restaurantul avea camere la etaj. Pentru că plecam devreme a doua zi am plătit, NE-AU LĂSAT CHEIA ŞI NE-AU INSTRUIT CUM SĂ DESCHIDEM ŞI ÎNCHIDEM localul iar vitrinele, rafturile, frigiderele erau PLINE de mâncare şi băuturi, NEÎNCUIATE. La ei era ceva obişnuit. Noi am rămas cu gura căscată şi ne-am conformat, fără a atinge ceva, întrebându-ne cu tristeţe de ce aşa o încredere în orice străin nu este posibilă oriunde pe pământ…
Dimineaţa ne-am continuat drumul (numai bun de motocicletă) cu viraje peste viraje şi am poposit la San Piero a Sieve, la o mică benzinărie, căci era mai simplu să găsim lângă Florenţa o cazare de unde să facem naveta decât să ne încurcăm în sensuri, parcări şi aglomeraţii de tot felul în căutarea unui hotel. Bine am făcut pentru că un omuleţ ce trecea pe acolo ne-a auzit, a intrat în vorbă cu noi, era român la lucru acolo, recent tată, dotat cu plânsete la orice oră, la domiciliu, aşa că ne-a găsit altă cazare – o familie de tineri, tot români, într-un apartament răcoros, mană cerească seara, după ce ne-am copt ziua printre monumentele florentine.
Autobuze confortabile, cu orar precis şi însoţitori de şofer care dădeau toate relaţiile, ajungeau lângă gara din mijlocul marelui oraş. Am aflat cum putem să ne ducem şi să ne întoarcem. Odată aceste probleme rezolvate ne-am lăsat ochii şi sufletul să caute, să găsească şi să se bucure de comorile artistice ale Florenţei. Urma să avem întâlniri memorabile cu Michelangelo, Giambologna, Donatello, Vassari, Boticelli, Giotto, Rafael, Fra Angelico, Benvenuto Cellini, arhitecţi, pictori, sculptori…
Şoseaua cobora iar oraşul s-a arătat ca într-o găoace; cupola domului Santa Maria del Fiore, de culoarea scorţişoarei, cu înaltul şi subţiraticul Campanile alături (opera lui Giotto), dominau oraşul vechi.
Întemeiată de romani, Florenţa a cunoscut gloria şi decăderea, o viaţă politică agitată provocată de rivalităţile între clerici şi nobili, meşteşugari şi negustori, războaie cu oraşele vecine şi epidemia de ciumă. În secolele al XV lea şi al XVI lea, o familie, Medici, o suită de genii în domeniul artelor, arhitecturii şi decoraţiilor împreună cu neştiuţii meşteri neegalaţi în mozaicuri şi construcţii ai Renaşterii, au făurit împreună nemurirea acestui oraş.
Contactul direct cu el este năucitor; nu ştiam la ce să ne repezim mai întâi, căci nu sunt părţi importante şi neimportante; imediat după ce am coborât din autobuz am văzut Santa Maria Novella, o prea frumoasă biserica aşezată cu spatele la gară. (Foto 23 – Santa Maria Novella)
Foarte aproape am găsit Capelle Medicae lipită de bazilica antică San Lorenzzo remarcabil ansamblu arhitectonic şi artistic cunoscut pentru statuile lui Michelangelo ce compun monumentele funerare ale familiei Medici.
Ne-am luat apoi după cârdurile mai late de vizitatori şi am ajuns în piaţa San Giovanni (piaţa domului) unde o mulţime genul om lângă om vorbind toate limbile că la turnul Babel, semăna cu un talaz din care se răspândeau său veneau şuvoaie din mai multe direcţii.
Cetate înconjurată cu ziduri de apărare, Florenţa a fost nevoită să construiască uneori pe spaţiu restrâns. (Cred că domul din Florenţa poate fi gelos pe cel din Milano care are atâta aer în jur!). Domul, Campanile şi Baptizeriul octogonal din piaţa de mai sus sunt foarte apropiate, înghesuite chiar. În şi în jurul lor, aglomeraţie incredibilă! Soarele arde nemilos, continental. Fără apă şi mâncare (sunt şi terase pe acolo) poţi să leşini în miezul zilei. M-am desprins de aceste neajunsuri şi m-am desfătat cu neasemuita frumuseţe a arhitecturii, ornamentaţiei din marmură, porţilor din bronz, unele aurite, mozaicului de pe cupola Baptisteriului şi mi-am spus încă o dată că fără Renaştere arta europeană ar fi fost ca o pasăre fără aripi.
De aici, pe Via Calziuoli, trecând pe lângă Orsanmichele (şi intrând pentru a vedea splendidul Tabernacol) se ajunge la Piaţa Sinioriei, Palazzo Vecchio şi Galeria Uffizi. În prima, sub arcurile Loggiei dei Lanzi, sunt sculpturi din epoca romana şi copii romane după capodopere antice greceşti, Perseu de Benvenuto Cellini, Răpirea Sabinelor de Giambologna etc.
În Palazzo Vecchio funcţionează primăria oraşului; curte interioară, săli fastuoase, statui, fresce, hărţi, mozaicuri, mobilier preţios, se desfăşoară în spatele unor ziduri aspre, de castel medieval.
În faţa lui, o copie a sculpturii David, a lui Michelangelo, în centrul pieţii statuia ecvestra a lui Cosimo de Medici. În stânga Palatului Vechi, Fântâna lui Neptun cu zeul mărilor purtat de cai acvatici, în dreapta, până la râul Arno, Galeria d’Uffizi, cel mai vechi muzeu din lume, cel mai important muzeu din Italia şi unul dintre cele mai vizitate, creaţie a lui Giorgio Vasari. Nu este uşor de intrat, este preferabilă o rezervare anterioară. Se pot vedea Boticelli, Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Tizian, mari pictori şi sculptori. În exterior, în nişe, sculpturi înfăţişează cele mai mari personalităţi ale Renaşterii.
Pe lângă coada temeinică, de rigoare, formată la intrarea în muzeu, locul cunoaşte o mare animaţie. Ne-am aşezat pe scări şi ne-am bucurat de atmosfera destinsă a tinerilor care mâncau din pungă sau se plimbau pe segway, printre statuile vii sau pe lângă negustorii ambulanţi negri şi albi, cu postere şi o mie de fleacuri şi pe multe dintre străzile înguste, rasa galbenă fiind prezentă din abundenţă în comerţul turistic. Ne rămăsese de la un sandviş câte un şerveţel alb, mare şi rezistent care ne-a însoţit un timp pentru a ne odihni puţin, oriunde şi oricând.
Întorcându-ne la Palazzo Vecchio, pe via dei Greci, se ajunge la Piazza Santa Croce unde se afla biserica în interiorul căreia sunt monumentele funerare ale unor personalităţi (Galileo Galilei, Michelangelo, Rossini, Machiavelli, Marconi) Biblioteca Naţională şi statuia lui Dante Alighieri. În apropiere este Casa Buonarroti.
De la Galeria dei Uffizi pleacă, pe sus, un Corridor (autor tot Vassari) adică un lung culoar închis, (muzeu acum, cu multe portrete şi autoportrete celebre) care traversează râul, deasupra lui Ponte Vechhio, el însuşi un loc pentru cumpărături de bijuterii mai ales, singurul rămas nebombardat de germani în timpul retragerii lor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Acesta trece prin case, palate, pe lângă o biserică şi grădina Boboli, pentru a intra în Palazzo Pitti, alt muzeu de anvergură. Fosta reşedinţă Medicis, acest palat are o magnifică Galerie Palatină, Apartamentele Monumentale, Muzeul Argintăriei, Galeria de arta modernă, Galeria Costumelor, Muzeul Caleştilor şi Muzeul Porţelanurilor. Grădina Boboli, amenajată la jumătatea secolului al XV-lea, simbol al puterii princiare, este tipică pentru momentul Renaştere; statui, grote, fântâni, un amfiteatru, toate destinate distracţiei, serbărilor şi spectacolelor.
Dacă nu urmăm coridorul ci, prin drepta Galeriei d’Uffizi, mergem spre rău, trecem peste Ponte Vecchio unde se găsesc nu numai opere ale maeştrilor bijutieri, după care, pe Via Giucciardini, ajungem tot la Palazzo Pitti, pe jos de data aceasta.
Când o luăm frumuşel înapoi pe unde am venit, iar după Palazzo Vecchio trecem pe via de Proconsolo, pe lângă tribunal şi prin Piazza S. Firenze, găsim Muzeul Naţional Bargello, de neocolit, cu celebrele sale săli de sculptură medievală, Michelangelo, Donatello, Verrochio, Giambologna, Andrea şi Luca della Robbia, artă islamică, faianţă, teracotă smălţuită, marmură, lemn, bronz, capodopere ale Renaşterii; din nou la dom, prin stânga lui, pe via de Servi, după ce trecem de via degli Alfani, ne aflăm la Galeria Academiei (pe via Ricasoli), unde colecţia importantă de tablouri este pusă în umbră de sculpturile lui Michelangelo: sclavii, o Pieta şi DAVID, grandioasa statuie (peste 4m) a regelui evreu, poet, luptător şi conducător, devenit în viziunea sculptorului simbolul tinereţii puternice, inteligente, pregătit de luptă prin toate fibrele fiinţei sale.
Am trăit aici cea mai grea aşteptare din viaţa mea de călătoare; era multă lume în plin soare, intrau numai câte 20 de persoane, înaintam greu şi aproape că mă transformasem în cămilă, hotărâtă cu orice preţ să ajungă la capătul drumului. Michel a umblat prin jur şi a văzut o defilare de maşini de epocă, o frumuseţe.
Înăuntru era răcoare şi linişte iar ziua s-a transformat în sărbătoare; la capătul unui culoar străjuit de celelalte sculpturi ale maestrului, pe un soclu, statuia albă sub o cupolă de unde curgea lumină, m-a făcut să uit pentru un timp tot ceea ce era întunecat în viaţa mea. Mi-am promis atunci ca în momentele grele ale existenţei să închid ochii, să îmi amintesc acea clipă, să sorb din ea putere şi să cred că voi învinge.
Pe un mic ecran, alături, se roteau imagini luate din toate unghiurile posibile ale capului lui David, filmat astfel pentru ca toate detaliile să fie vizibile. Pe canapele circulare se stătea şi se admira pe săturate acest simbol al omului Renaşterii, încrezător în forţele trupului şi minţii sale. Am văzut trei statui David în Florenţa şi una la Roma, la Galeria Borghese; cândva voi vorbi despre ele.
Mai sunt încă multe de văzut în acest oraş emoţionant, el însuşi un enorm muzeu încărcat de istorie şi artă, plin de turişti în toate anotimpurile. Autobuzele turistice, cu etaj, pot fi utile pentru cine dispune de prea puţin timp.
Pentru cei ce caută mai adânc, fiecare tablou, statuie sau clădire are o poveste de spus. Este multă frumuseţe pe un spaţiu nu prea întins, este solicitant, dar pentru iubitorii de artă Florenţa este cel mai viu şi mai puternic mesaj pe care Renaşterea italiană l-a lăsat umanităţii.
Articole similare:
Ore privilegiate în Roma (1) şi (2)
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
