Ziua 10 – Ei lasă că ne mai vedem noi!

Ultima zi e ultima zi. Ce rost mai are să te scoli cu noaptea în cap dacă tot nu mai apuci să vezi mare lucru? Sau ce rost mai are să te grăbeşti să vezi ce n-ai văzut dacă tot nu vei ţine minte? Ultima zi dintr-o călătorie nu e ca imaginea aceea pe retină care îţi rămâne înainte să îţi dai duhul. Cel puţin la mine nu e aşa. Prefer să îmi folosesc ultimele ore hoinărind, revăzând poate anumite locuri dragi, gustând ceva bun.

Zis şi făcut.

Mai întâi trebuie să îl las pe Alex să vadă Roma de sus, din cupola bazilicii Sf Petru. Pe asta n-am făcut-o şi aproape că aş fi încercat-o şi eu dacă mai aveam cash la noi, pentru amândoi. Nu se poate plăti cu cardul, scrie mare pe un afiş. Aşadar eu rămân jos, cedând ultimul mărunţiş pentru domnu’ fotograf, mult mai amator de panorame decât mine. Înainte de asta îl mai salutăm o ultimă dată şi pe Sfântul Petru, gândindu-ne la Petra, pe care o vom revedea în curând. Uneori acasă înseamnă mai mult decât un imobil în care te întorci, înseamnă un sufleţel de care îţi e foarte, foarte dor. Dar să nu devin lacrimogenă pentru că nu mai e mult, la noapte o voi strânge în braţe! Ce poate fi mai sfânt ca asta?

Cât stau eu pe jos rumegându-mi dorul şi încercând să mai găsesc un cadou, două, fără şanse de succes în marea de kitchuri şi lucruri complet inutile ce populează magazinele Romei, Alex priveşte oraşul de sus. Cum vă spuneam, lui poate că îi place, eu am văzut şi lucruri mai frumoase de atât (e drept că nici lumina şi nici pâcla cu pricina nu îl ajută. Da, ştiu, trebuia să mă trezesc mai devreme!):

Hălăduim apoi pe stăzi, ajungând din nou în Piaţa Navona. Sună cunoscut, nu?

Ăsta e deliciul, detaliile se află în alt articol.

Pasquino ne spune şi el, în felul lui, la revedere. Nu-ţi fă iluzii că ne revedem noi!

Încheiem plimbarea în modul clasic, pe scările din Piazza Spania – pe care coborâm spre metrou. E lume multă, mai multă decât am văzut noaptea. Unii stau, alţii dorm pur şi simplu pe trepte. Iar o a treia categorie cântă, încercând să câştige ceva din romantismul turiştilor.

Soarele, mai priceput ca toţi trubadurii la un loc, îşi cântă apusul în tonuri calde care fac totul să se piardă într-un vis frumos. Poate că asta este ultima imagine ce ar fi trebuit să îmi rămână pe retină. Dar Roma nu poate fi o singură imagine şi pentru mine reprezintă tot ce am încercat să împărtăşesc în paginile acestui jurnal.

Cum am spus, nu sunt tristă. Ştiu că voi reveni şi că data viitoare voi şti să mă bucur şi mai bine de acest oraş. Ce a fost mai greu a trecut 😀

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!