Stăm la o masă la umbră, vântul adie uşurel şi ne bucurăm de priveliştea asupra apelor verzi ce trec prin Wadi Bani Khalid – unul dintre minunatele canioane din Oman.

– Ahmed, am înţeles că Oman s-a schimbat mult în ultimii 5 ani. Dar cum te simţi tu faţă de toată schimbarea asta, ce părere ai?

– Da, aşa este, dar s-au schimbat şi oamenii, nu întotdeauna în bine. Dacă înainte ne ajutam între noi necondiţionat, acum oamenii s-au obişnuit să ceară bani pentru orice. Ai nevoie de un ajutor oricât de mic, trebuie să te aştepţi şi să te pregăteşti să plăteşti. Nu e bine.

Înţeleg şi ştiu ce spune. Epoca confuză a banului care sufocă valorile umane, cred că noi europenii ne-am obişnuit cu ea, găsim că e normal, uneori mai şi încurajăm forme bizare de plată cum ar fi mita şi sfânta şpagă.

Dar n-am venit aici ca să filosofăm asupra valorilor pierdute, aşa că îmi vine un subiect mai interesant în minte.

– Povesteşte-ne despre căsătoriile din Oman, cum se întâmplă? îndrăznesc eu să intru pe un teritoriu ce părea puţin delicat cu doar o zi în urmă.

Ahmed zâmbeşte şi pare să fie încântat de subiect, fapt care mă mai linişteşte.

– În primul rând părinţii vor încerca să găsească o fată potrivită.

Mi se taie tot romantismul şi mă gândesc că poate ar fi fost o idee mai bună să vorbim despre copii sau pisici.

– Şi dacă fata nu vrea? Sau băiatului nu-i place? Pot fi forţaţi să se căsătorească?

După privirea lui Ahmed înţeleg că întrebarea asta e puţin ciudată pentru cultura din care face parte şi că răspunsul este parţial adevărat, parţial diplomat:

– Nu, nu te forţează nimeni, răspunde ezitând. Oricum, băiatul trebuie să aibă mai întâi o sumă de bani.

Devine din ce în ce mai interesant.

– Cum adică, se cumpără soţia?

– A cumpăra e mult spus, nu e chiar aşa. Trebuie să poţi dovedi că eşti capabil să întreţii o familie. Banii aceştia sunt oferiţi părinţilor fetei pentru cheltuielile cu nunta, bijuterii şi pentru viitorul ei, în situaţia în care se întâmplă ceva cu bărbatul.

– Cam despre ce sumă vorbim? Aşa, un minim?

Se gândeşte puţin

– Cam 5000 de riali (asta înseamnă cam 10.000 de euro).

Facem un calcul rapid şi ne iese cam jumătate de an de muncă, la un salariu mediu în Oman. Hm, nu e chiar imposibil şi pare destul de logică cerinţa. Revin la sentimente mai prietenoase.

– Şi apoi? Dacă toată lumea a fost de acord, se face o petrecere?

– Da, în zilele noastre în general se preferă organizarea nunţii la un hotel, unde mirii vor putea să petreacă noaptea şi de unde vor pleca eventual mai departe, în luna de miere.

Încerc să nu mă gândesc la cum arată o lună de miere cu cineva pe care abia l-ai cunoscut şi mă întorc cu gândul la petrecere.

– Aveţi mulţi invitaţi?

– Depinde de fiecare. Uneori da. În zonele rurale mai ales e foarte greu să faci o nuntă la care să nu inviţi pe toată lumea.

– Şi invitaţii aduc cadouri sau bani pentru tinerii căsătoriţi?

Ahmed ne priveşte amuzat, ca şi cum am fi spus o bazaconie

– Nu, vin doar să se distreze, să mănânce…

– Şi cum vă distraţi, puneţi muzică, dansaţi? întreabă şi Adriana, sperând să găsească şi ceva cu adevărat romantic în toată povestea.

– Da, dar femeile dansează separat

– Cum? Nu dansează cu partenerii lor? Adică mirele nu dansează cu mireasa?

– Nu

– Dar cum e posibil? se revoltă Ligia. Cum să nu ştii cât de frumos e să dansezi cu alesul sau aleasa inimii?

Ahmed ne priveşte cu înţelegere, realizând şi acceptând cu mai multă deschidere decât noi diferenţele culturale care nu se vor şterge foarte uşor şi care nu pot fi judecate dintr-o singură perspectivă. Dacă pentru noi a dansa cu un bărbat e ceva care nu poate fi chestionat, în alte părţi de lume a nu dansa cu un bărbat sau a nu-ţi cunoaşte soţul înainte de nuntă e iarăşi o realitate ce nu poate fi chestionată, aşa a fost dintotdeauna. Aşa cum un bărbat nu va atinge niciodată o femeie în public, nici măcar pentru a o ajuta să păşească peste un obstacol.

Experimentăm asta prin cele două canioane în care avem ocazia să facem câte o drumeţie şi în care acceptăm că va trebui să ne descurcăm singure, chiar dacă picioarele ne mai alunecă pe pietrele ude sau trebuie să sărim de pe un bolovan pe altul. „N-ar fi dat şi el o mână de ajutor!” pufneşte una din fete aproape nervoasă, la capătul unui traseu.

– Cum vedeţi voi femeile occidentale? Ce părere aveţi despre ele? riscă Adriana o întrebare destul de delicată

Răspunsul e simplu şi elegant:

– Noi nu avem de ce să judecăm, înţelegem că aţi crescut cu obiceiuri şi tradiţii diferite faţă de noi şi vă respectăm aşa cum sunteţi.

Ca în orice ţară arabă care vrea să se bucure de beneficiile turismului, am ştiut de la început că, în ciuda atitudinii tolerante pe care localnicii o afişează, e bine să cunoşti şi să respecţi câteva reguli de bun simţ. Aşa cum simt uneori nevoia să mă descalţ la intrarea în casa cuiva (sau sunt rugată de gazdă să fac asta, prin urmare nu am ce comenta), tot aşa nu am de gând să mă plimb într-o astfel de ţară în pantaloni scurţi şi maieu. Aş putea face asta, în Oman cel puţin, nu m-ar aresta nimeni. Dar declarându-mi dreptul meu de a purta ceea ce vreau, unde vreau, nu ar însemna în niciun caz un act de independenţă ci mai degrabă un act de nesimţire şi de lipsă de respect. Port de aceea bluze cu mâneci lungi, am câteva destule variante subţiri în garderobă, adunate special pentru astfel de călătorii. Bluzele astea mai au şi avantajul de a nu se lipi de mine şi a mă feri de razele soarelui. Iar pentru cap am o eşarfă, extrem de utilă şi uşor de aranjat în multe combinaţii, de la o acoperire lejeră şi aerisită până la un turban care se ţine bine de cap în situaţia unei furtuni de nisip. Nu le port ca să impresionez pe cineva ci ca să mă simt eu bine, să nu ies prea mult în evidenţă. Şi am mai observat că bărbaţii din Oman nu au obiceiul de a se zgâi la turiste, nici dacă acestea sunt blonde, ca Adriana, deşi în ghiduri scrie altceva. Poate n-am văzut eu bine dar, în general, localnicii au o putere de a ne ignora fantastică, în pieţe, în magazine, pe stradă. Nu mă refer la vânzători, mă refer la cei din jur. Treaba asta mă face să mă simt extraordinar de relaxată şi să îmi văd de plăcerea şi bucuria de a descoperi, de a contempla în linişte. În Oman experimentez cel mai mic grad de hărţuire într-un bazar, probabil nu s-au obişnuit încă sau nu sunt atât de disperaţi.

Sau poate că Ahmed a fost doar sincer, nu diplomat. „Vă respectăm aşa cum sunteţi.”

Va urma

Citeşte şi:

Partea 1: În ţara mamelor cu 15 copii

Partea 3: Vedem şi delfinii, Insha’allah

Partea 4: deşertul, cu stele şi stele

Partea 5: Părinţii au ales pentru mine

Călătoria în Oman a fost oferită de Qatar Airways. Se poate zbura la Muscat, capitala Omanului, de 5 ori pe săptămână, cu escală în Doha.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!