Să mergem într-un loc în care să fie vreme bunicică, o mare frumoasă la care să mă uit, un loc plăcut în care să nu am tentații și să mă pot concentra pe temele la care lucrez, iar tu să te odihnești, să gătești, să citești, să faci fotografii… și ce mai vrei tu.
Așa grăi gura optimistei. Gura artistei responsabile care nu-și ia niciodată pauză.
Așa a fost socoteala de dinaintea târgului.
La târg însă m-au așteptat toate tentațiile acelea pe care aș fi vrut să nu le am. Proastă planificare. Tentații puține aș fi avut dacă stăteam cuminte la mine acasă, la etajul șapte. Când mi-am dat seama era deja prea târziu, eram deja acolo, la malul mării, încercând să-mi dau voie să iau o pauză, să-mi dau voie să lenevesc, să mă odihnesc, adică exact ceea ce-i recomandam lui Alex, dar nu eram în stare să aplic pentru mine fără să mă simt strivită sub un munte de vinovăție, mai înalt decât Athosul pe care l-am tot admirat în zare.
A fost a treia oară când am ajuns în Halkidiki, pe brațul Sithonia. Deși am recunoscut locuri și peisaje, s-a simțit ca și când ar fi fost pentru prima dată. N-am uitat golful meu preferat din Sarti, dar am uitat ce voce mică avea Petra când eram acolo, la 3 anișori. Am ascultat-o când ne-am reîntors acasă și am căutat prin pozele și filmările vechi. (Nu) recunosc (nimic), (n-)am plâns. Aș fi putut să-mi amintesc și de vocea ei puțin mai mare, când am făcut baie noaptea în mare, în campingul Lacara, la aniversarea de 5 ani. Dar ne-am oprit din zgândărit amintiri. Aș fi vrut să-i aud și vocea de acum, pe care i-o știu atât de bine, dar a măcănit Ginger suficient cât să mă bucur de momentele de liniște fără regrete inutile. Ginger, porcul de cățel despre care am mai povestit pe aici, e entuziast, vorbăreț și multilingv. Vorbește fluent maimuțeasca și găineasca, la fel de bine ca lătrăreasca. În fine, în vacanța asta a fost mult mai liniștit ca în altele, dă în sfârșit semne de maturizare, la cei șase ani ai lui. La cât e de vocal, ne temem să mergem prin România „profundă” cu el, atrage mai mult ca sigur toți câinii ciobănești sau liberi de prin sate. Dulăi mari și liberi erau peste tot și prin Halkidiki, dar s-au dovedit a fi blânzi, timizi și la locul lor, ceea ce ne-a scăpat de un stres.
În caz că te tentează să mergi și tu la „muncă” în Halkidiki, extra-sezon cred că este cuvântul cel mai important pe care l-aș reține. Chiar dacă am fost exact de Paște și ar fi putut fi aglomerat, totuși lumea nu se înghesuie la mare în mai. Plajele goale, magazinele închise (sau deschise atât cât trebuie, acolo unde chiar ai nevoie), terasele puține și suficiente, târgurile cu produse locale care se mută dintr-o localitate în alta, totul e menit să te lase să te bucuri de liniște. Nu a fost chiar vreme de baie, dar într-o zi m-am încumetat în apa atât de rece că mi-a amintit de lacul Hallstatt. Am mâncat destul de mult din produsele pe care le-am cumpărat de la piață și am insistat să ne facem propria cafea și să o bem undeva cu vedere, aproape în fiecare dimineață. Pe plajă, la înălțime, pe stânci.
Pentru cazare am ales o rulotă din campingul Tsireli (plaja Kalamitsi), excelent organizată, cu bucătărie exterioară protejată de un cort și un cuptor în dotare (spre fericirea lui Alex care repede a și găsit o măcelărie unde să comande o pulpă de miel), pe lângă toate celelalte trebuincioase.
Terasa era și ea acoperită, în caz de ploaie. N-am crezut ca va fi nevoie, dar ne-am bucurat de acoperiș, când a plouat. Ce mai, o adevărată vilă, cu baia afară, e adevărat, dar cu aer condiționat în rulotă, foarte util în nopțile încă reci. Totul a fost la un preț pentru care aș fi stat și mai mult de o săptămână (cam 32 de euro pe noapte). Campingul era, la vremea asta, populat de nemți și bulgari, în principal. Română am auzit peste tot, previzibil, dar nu atât de mult ca în sezonul de vară.
Nu am foarte multe de povestit și cred că fotografiile lui Alex vorbesc mai mult decât pot eu despre aer, atmosferă și liniște. Iar din paginile caietului meu de schițe vor răzbate ceva frământări, a durat puțin până să ajung și eu la liniștea dorită.
Vreau să revin. Am nevoie să revin. Am văzut mulți măslini bătrâni pe care vreau să-i desenez și pe care nu am apucat nici măcar să-i fotografiem. Nici nu ținusem minte că Halkidiki e atât de plin de măslini, în călătoriile anterioare. Mai sunt și trasee de trekking pe care nu le-am încercat, plaje pe care nu am ajuns, apusuri pe care nu le-am văzut. E foarte bine, avem scuzele perfecte pentru data viitoare, când mai plănuim să mergem în Halkidiki cel cu tentații puține.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
