Maramureşul magic – 6

După momentele de reculegere de la Bârsana, plec mai departe la drum cu certitudinea că voi avea din nou parte de o zi specială, în care voi vedea lucruri frumoase şi voi găsi o soluţie bună pentru ultimele trei nopţi. Sunt deja hotărâtă ca oriunde voi decide să mă opresc acela să fie punctul final, un loc în care să mă odihnesc şi din care să pot explora zona fără a mai sta cu grija cazării. Pentru cei care nu aţi urmărit toată povestea, vă reamintesc că am la mine mai puţini bani decât cei necesari a-mi asigura cazarea iar gândul la mâncare intră şi el în categoria „un lux pe care nu ţi-l poţi permite”.

Şi totuşi, aşa cum s-a dovedit şi până acum, uneori este suficient să fii convins că va fi bine…

Singura hotărâre pe care am luat-o este să traversez pe la Bogdan Vodă spre Vişeu şi mă tot gândesc la faptul că aş putea vedea Mocăniţa. Ştiu că nu am şanse să merg cu ea din două motive: primul este că pleacă foarte devreme, dimineaţa (asta dacă circulă în fiecare zi, depinde de sezon, vedeţi aici programul), al doilea e că nu am ăia 39 de lei cât costă biletul. Nu-i nimic, măcar poate văd trenul în gară, încerc eu să fac un plan, cât de cât.

Drumul pe Valea Izei nu mă dezamăgeşte iar satele îmi prezintă în continuare biserici de lemn, monumentalele porţi sau oalele puse la uscat în copaci (în prezent mai mult pentru ochiul turistului, am observat că cele de uz curent se ţin agăţate pe peretele casei)

Înainte de Bogdan Vodă mai este şi Ieud aşa că nu ezit să fac dreapta pentru a vedea biserica de lemn din Ieud Deal, una dintre cele mai vechi din Maramureş. Nu au maramureşenii drumuri bune, în schimb monumentele UNESCO sunt excelent semnalizate, nu le poţi rata decât dacă insişti sau îţi pui ochelari de cal. Intru în Ieud şi când apare un semn la stânga spre biserică observ că am de a face cu un drum prăfuit şi plin de pietre. Păţită fiind, trag frumos dreapta pe un trotuar şi o las pe Loona să stea cuminte să-şi poarte singură de bagaje, doar e fetiţă mare!

Biserica e destul de aproape dar suficient de departe cât două mâini iscusite să poată lua totul de pe motor şi să aibă timp să şi probeze hainele, dar… nu vă speriaţi, asta nu se întâmplă! Şi tind să cred că sunt şanse mici să se întâmple în astfel de zone.

Găsesc „monumentul istoric” căţărat un deal, aşa cum îi spune şi numele, înghesuit între copaci şi printre mormintele suite şi ele pe pante. Nasol. Mă tot învârt şi nu reuşesc să găsesc niciun unghi potrivit din care să pot cuprinde mica biserică de lemn în poză. Mă caţăr printre morminte dar spaţiile dintre ele sunt înguste şi am aşa o jenă, parcă nu aş vrea să calc pe pământul lor sau să mă împiedic şi să mă prăbuşesc cu zgomot peste locul de veci al vreunui mort obişnuit cu liniştea. Colac peste pupăză uşa mai are şi lacătul pus, aşadar nici interiorul nu-l văd.

Cobor înapoi în sat şi îmi completez imaginea cu o zonă frumoasă, aflată pe malul unui râu, cu case încă vechi de lemn, alături de care au mai răsărit şi altele noi. O doamnă încearcă să mă abordeze pentru a-mi vinde ceva şi observ, din nou, că maramureşenii sunt foarte insistenţi, amintindu-mi puţin de tactica din bazarele exotice ale Marocului, Turciei sau Egiptului. Diferenţa este că ceea ce vând maramreşenii, ţesăturile, cămăşile, cuverturile sau feţele de perne, cergile, sunt pline de culoare şi nu sunt produse în China. Am observat plăcerea ţăranului pentru culorile tari care, în contrastul cu alb şi în combinaţii puternice, tradiţionale, te înveselesc, îţi dau energie. Probabil de aici se trarge şi noul roz violent aflat pe casele noi, despre care am mai cârcotit şi altă dată.

Muzeul etnografic e închis, deşi atunci când am trecut pe lângă el spre biserică era deschis. Mă gândesc totuşi că tot răul e spre bine şi pornesc spre motocicletă. Care, aşa cum v-am lăsat să înţelegeţi mai sus, e cu bagajele intacte şi la locul lor. Eu în schimb aş da un regat pentru o toaletă. Fiind în mijlocul satului am slabe speranţe să găsesc o pădure în curând şi nici nu vreau să mă inaginez căutând. Cer ajutorul unui grup de copii veseli care, după ce chicotesc înfundat, strigă la un domn din faţa unei porţi şi mă salvează de la veşnica pomenire în satul Ieud.

Cu un litru de lichid mai puţin la bord, plec mai departe, fac act de prezentă la statuia lui Bogdan Vodă şi mă întorc din drum ca să urmez un semn pe care tocmai în ratasem.

Mi s-a spus ca drumul dintre Bogdan Vodă prin Bocicoel spre Vişeu e foarte frumos dar tot sunt surprinsă. Nici asfaltul nu e atât de rău ca în alte părţi, iar curbele, priveliştea, munţii din depărtare mă tot opresc din mers şi îmi sporesc frustrarea cauzată de lipsa unui aparat profesionist. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt că ceea ce veţi vedea mai jos e doar puţin din ceea ce puteam vedea eu cu ochii.

Ajunsă în Vişeu încep un fel de du-te vino între Vişeu de Jos şi Vişeu de Sus. Nu-mi place şi nu-mi place, nu-mi vine să opresc nicăieri. Aproape că m-aş întoarce la Bocicoel care, aşezat într-o zonă retrasă şi înconjurat de dealuri, mi s-a părut o opţiune mult mai bună decât Vişeul de Sus, un oraş pestriţ, amestecat şi aglomerat. Am văzut şi semnul spre Mocăniţă dar după slalomul prin aglomeraţie şi gropi mi s-a tăiat avântul, simt că mai întâi trebuie să decid ce fac în privinţa cazării.

Dar m-am întins prea mult la vorbă aşa că vă mai ţin puţin în suspans, până data viitoare!

Episoade anterioare:

Maramuresul magic 1

Maramuresul magic 2

Maramuresul magic 3

Maramuresul magic 4

Maramureşul magic 5

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.