Fetiţa care l-a regăsit pe Moş Crăciun (2)

 

Continuarea poveştii începute aici.


 

Se luminase şi, chiar dacă îi era încă somn, a simţit că nu era singură în cameră. Mirosea puternic a brad şi, pentru o clipă, a sperat că părinţii i-au făcut surpriza de a aduce acasă un pom adevărat, chiar dacă nu era decât ziua Sfântului Nicolae şi hotărâseră de câţiva ani buni că este mai bine să folosească unul de plastic. A deschis un ochi şi l-a închis repede la loc. Ceea ce vedea nu semăna deloc cu camera ei. Poate că visez, şi-a spus, şi s-a întors pe partea cealaltă. Dar nici patul nu se simţea la fel, era mai tare şi pătura era grea. Nu părea a fi pilota ei pufoasă ci o blană, putea să simtă cum o gâdilă la nas firele de păr. Ei, asta chiar ar fi o surpriză, să mă culc acasă şi să mă trezesc în altă parte, îşi spuse ea, refuzând în continuare să deschidă ochii. Ştiu că mami şi tati iubesc călătoriile, dar nici chiar aşa, să mă mute în somn, fără să mă fi anunţat înainte. Hotărâtă să ceară explicaţii, se ridică în fund şi, cu ochi încă mici, strigă cât putu de tare: maaaaaaami! Apoi mai încet, sugrumată de sperietură: Ce naiba?!?

Camera arăta cu adevărat altfel. Şi mai dubios era că, la marginea patului, pe un jilţ de lemn, stătea… nu, nu putea fi chiar Moş Crăciun! Tati făcuse el burtă în ultima vreme, dar domul de faţă părea mai înalt, iar barba nu era deloc falsă. Doar hainele nu erau roşii.

– Bună dimineaţa, Petra! îi spuse el cu o voce atât de blândă încât inima îi trecu de la galop la trap. Ştiu că eşti surprinsă, dar te rog să nu te sperii, nu eşti în pericol, îţi voi răspunde la toate întrebările imediat după ce te vei trezi şi te vei linişti.

Da, sigur, era singură cu un moş într-o încăpere pe care nu o cunoştea, ce-i drept interesant decorată, iar bătrânul nu părea chiar un tâlhar, dar nici nu se simţea ca şi cum s-ar fi putut ridica relaxată din pat şi s-ar fi dus să-şi pună o porţie de cereale cu lapte.

– Păi… m-am trezit, murmură Petra, nu foarte convinsă de spusele ei. Îşi împreună mâinile pe sub pătură şi încercă să se pişte cât de tare putu, pentru a se convinge că nu e un vis. Mâinile ei erau acolo, prezente, iar pişcătura duru mai tare decât se aştepta.

Moşul zâmbea privind-o, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile şi dubiile.

– Atunci hai, jos din pat, mergi să saluţi soarele, să te speli pe faţă, să mănânci ceva, apoi putem vorbi ca doi oameni mari, bine?

– Aaaa, nuu, şi aici? Credeam că Moş Crăciun ţine cu copiii! exclamă Petra, dar îşi dădu seama imediat că nu era foarte politicos să se poarte aşa, în vizită. Mă iertaţi, unde este baia?

– Nu avem baie. Uite, pune cojocul gros pe tine şi cizmele de acolo în picioare, cred că îţi vin numai bine. Apoi ieşi în faţa casei şi vei vedea pe dreapta un izvor.

– Dar nu e frig?

– Şi?

Petra se ridică din pat fără să mai comenteze, urmă exact instrucţiunile, împinse uşa grea, de lemn, şi fu întâmpinată de un peisaj cum numai în poveşti avusese ocazia să vadă. Zăpada era multă şi groasă, brazii îşi legănau uşor braţele albe împrăştiind perdele fine de fulgi ce străluceau în lumina soarelui. Sania era în faţa casei, mai lipseau renii ca să fie convinsă că a ajuns în casa lui Moş Crăciun. Dar de ce tocmai eu? Se întrebă ea. Zăpada o interesă însă mai mult ca răspunsul la întrebare, aşa că nici una nici alta începu să alerge, să chiuie şi să se arunce şi pe faţă şi pe spate, lăsând în pajiştea imaculată din faţa casei o adunare de îngeri rebeli, dar fericiţi. Când s-a întors înăuntru părul îi era alb, iar faţa udă şi roşie.

– He, he, o întâmpină moşul râzând, văd că nu ai avut nevoie de apa de la izvor, te-ai descurcat cu zăpada. Hai că ţi-am pregătit un ceai cald cu vanilie şi scorţişoară şi clătite pufoase.

– Yummi, mulţumesc!

Petra aplaudă îmbujorată şi se aşeză la masă, dorindu-şi ca măcar tati să fi fost acolo, să vadă ce interesantă era bucătăria moşului şi ce bine arăta micul dejun.

– Tatălui meu îi place mult să gătească, spuse ea cu gura plină, pentru a umple cumva spaţiul gol care se crease în suflet.

– Da, ştiu, răspunse moşul. Nu te îngrijora, te vei întoarce acasă curând.

Înfulecă tot, gândindu-se ce bucuroşi ar fi fost părinţii dacă ar fi văzut-o cum mănâncă. Acasă rar avea chef să mănânce ceva dimineaţa.

– Când mă voi întoarce? întrebă ea, după ce bău şi ultima gură de ceai.

– Când vei dori tu, răspunse moşul. Deocamdată cred că tu cauţi pe cineva şi ai nişte întrebări.

Deşi nu era prima dată când observa asta, Petra tot se mira cum poate să-i ghicească gândurile. În timp ce îi umplea cana cu o nouă porţie de ceai, poate ştia deja că va pune următoarea întrebare:

– Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi Moş Crăciun?

– Ho, ho, ho, aşa crezi? Bine, hai că acum eşti gata să stăm puţin la poveşti. Cu siguranţă că nu sunt Moş Crăciun cel inventat de Coca-Cola, dacă la asta te referi. Şi nici nu suntem în Laponia, locul în care tot oamenii au inventat satul lui Moş Crăciun. N-am nimic cu toate astea, să nu mă înţelegi greşit, e foarte frumos că există, dar nu sunt eu acela.

Petra făcu ochii mari. Nu era convinsă că vrea să audă din nou un adevăr crud, doar mama îi spusese că, indiferent cine pune cadourile sub brad, trebuie să credem în existenţa lui Moş Crăciun. Dar nu apucă să deschidă gura, că moşul se aşeză lângă ea şi continuă să vorbească.

– Tu ai învăţat la şcoală despre poporul dacilor, cel care a locuit dintotdeauna pe aceste meleaguri, chiar şi înainte de venirea romanilor.

Confirmă din cap, ascultând atentă. Spera totuşi să nu aibă parte de o lecţie de istorie, doar era în vacanţă.

– Nu cred că v-au spus că noi, dacii liberi, sărbătoream victoria soarelui şi momentul în care ziua începea din nou să crească, tot de Crăciun, adică în noaptea dintre 23 şi 24 decembrie. Pe 25 decembrie onoram naşterea zeului Mithra, zeu solar. Erau douăsprezece zile de festivităţi. Întrebai la un moment dat de unde vine numele de Moş Crăciun. Ei bine, trebuie să ştii că moş este un vechi cuvânt dac şi nu înseamnă doar bătrân, ci întemeietor, cel ce aduce ceva pe lume sau cel ce alungă iarna, cineva care trebuie respectat. Iar Crăciun e la fel de vechi şi a existat dintotdeauna în limba noastră, ştii că există ca nume de familie sau ca nume de flori. Unii spun că vine de la dacul Creacion, care înseamnă creaţie, alţii că s-ar trage din tracul kercun, o buturugă care arde. Dar hai să lăsăm dicţionarul şi să mergem să colindăm, ce zici? Ai să vezi cu ochii tăi la ce mă refer. Ţi-am pregătit haine groase, mergi să te îmbraci.

Petra intră din nou în camera în care se trezise şi abia acum îşi dădu seama că totul era foarte simplu în jur. Crengile de brad dădeau un aer festiv, dar mobilierul era butucănos, din bucăţi de copaci, scaunele erau acoperite cu piei de oaie şi focul ardea liniştit într-o vatră. Pe fereastra mică, ce părea să fie la nivelul pământului, observă că ziua se transforma în noapte. Îi era iarăşi somn, dar curiozitatea alungă tentaţia de a se arunca în pat. Căută cu ochii hainele de care spunea moşul. Găsi pe un scaun pantaloni de lână, îşi puse din nou cizmele îmblănite şi cojocul. Abia aştepta să iasă afară. Moşul era şi el pregătit, avea cizme lungi şi purta o pelerină verde.

– Nu-mi place culoarea roşie, dar ţie cred că îţi stă bine, mai spuse el în timp ce îi punea pe cap o căciuliţă roşie.

Zăpada scârţâia sub tălpile lor şi merseră aşa o vreme, scoţând aburi pe nas şi încălzindu-se de la efortul pe care trebuiau să-l facă în timp ce-şi croiau o potecă prin zăpada înaltă.

– A nins mult azi noapte, dar hai că nu mai avem mult, uită-te în faţă, o încurajă moşul.

În depărtare se vedeau mai multe lumini, părea a fi o aşezare. Era noaptea în care timpul se reînnoia, seara de Crăciun, cum spuneau oamenii de acolo. Roţi de foc se aprindeau şi alunecau pe dealuri pentru că soarele avea nevoie de ajutorul şi lumina lor pentru a-şi recăpăta puterile. Petra înţelesese, după felul în care arătau colibele şi portul celor din jur, că retrăia o scenă de acum mii de ani. Era fascinată de tot ceea ce observa în jur, de oamenii purtând diverse măşti, de cântece, de focuri. Se opreau pe la case şi ea, obişnuită cu muzica, învăţă repede colindele vechi pe care le cântă până răguşi alături de alţi copii. Primi colăcei, nuci şi fructe. Iar după această lungă plimbare se opriră în jurul unei vetre în care ardea focul. Moşul ei era privit cu respect, avea cel mai bun scaun şi asculta poveştile celorlalţi după care împărţea vorbe bune, sfaturi şi încurajări celor din jur. Toţi erau bucuroşi, iar la miezul nopţii începură să arunce crengi de brad peste foc, pentru a-l aprinde şi mai tare şi a da şi mai multă putere soarelui. Chiar şi zeul avea nevoie de un mic ajutor, de o încurajare, de un cadou.

Petra începea să înţeleagă acum ce a zis mama: Moş Crăciun exista dintotdeauna şi orice om bun putea să dăruiască ceva celorlalţi. Nu era neapărat nevoie de un atelier, de spiriduşi şi de o sanie fermecată. Avea totuşi emoţii, se întreba cum va ajunge înapoi în timpul ei şi, dacă nu va reuşi, cum se va descurca ea fără părinţi, telefon şi magazinul cu jucării Noriel. Adormi însă înainte să întrebe, sprijinindu-se de umărul celui care fusese un Moş Crăciun tare generos.

Citeşte mai departe (click aici)

Iarna

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.