– De ce n-or fi stins lumina? Mai aşteaptă pe cineva?

– Da, se pare mai sosesc nişte scriitori, de la Bucureşti.

– Ce bine, cine?

– Un cuplu, Roxana şi Alexandru, scriu pe Lumea Mare.

– Ce e asta, Lumea Mare? Şi cum adică scriu pe ea?

– Hei, mai scutură şi tu praful de pe tine. N-ai auzit de bloguri de travel?

– Bine, păi tu spuneai că vin scriitori. Şi eu care mă bucuram. Mai vorbim despre ei când om avea cartea lor aici, în bibliotecă, nu vorbe în vânt, pe net.


Cincsor-1333

 

Am ajuns în dreptul bisericii fortificate din Cincşor. E noapte şi miroase a pământ şi fruze ude. Ne uităm în jur şi nu suntem siguri la care poartă ar trebui să batem. Scot telefonul şi sun.

– Irina, am ajuns la biserică, acum încotro?

– Păi trebuie să vedeţi luminile din bibliotecă, uitaţi-vă după nişte geamuri mari.

– Aha, gata, suntem chiar aici, parcăm şi intrăm?

– Da, vă aştept.

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1329

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1336

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0965

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0940

Intru şi ştiu pe loc că nu puteam face o alegere mai bună pentru ocazia pe care o sărbătorim. Din holul cu scară merg înainte până într-un living şi deja ochii îmi poposesc pe obiectele de mobilier şi micile detalii care anunţă un spaţiu decorat cu bun gust şi cu gândul că adevărata ospitalitate nu lasă nimic la întâmplare. Tragem cu ochiul la bucătărie, unde pregătirile sunt în toi. Văd privirea încântată a lui Alex şi ştiu că la un moment dat va intra şi acolo; arată foarte frumos, nu degeaba se organizează cursuri de gătit la Cincşor. Ne aşteptam să fie prea târziu pentru cină, dar nu e aşa, mai sunt alţi oaspeţi în sala de mese luminată blând, cu lumânări pe mese. Irina apare din bucătărie şi ne toarnă un pahar de ţuică. Mă bucur să o revăd, ne-am cunoscut în infotripul din Pădurea Craiului şi m-a impresionat prin poveştile de viaţă pe care le are, la cei douăzeci şi ceva de ani. Aici e în largul ei şi, fără să-şi piardă entuziasmul şi bucuria copilărească, e o gazdă responsabilă:

– Bine aţi venit. Hai să vă lăsaţi bagajele în cameră şi apoi vă aştept la cină!

Urcăm pe scările care formează o geometrie tare interesantă cu geamurile mari şi bârnele vechi de lemn apoi intrăm în cameră şi, aproape instantaneu, fără să ne fi vorbit dinainte, începem să facem poze, Alex cu aparatul, eu cu telefonul. E atât de frumos încât nu poate să nu fie împărtăşit, chiar pe loc, pe facebook.

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0996

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0928

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0907

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0926

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0922

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0921

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0918

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0915

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0908

 

– Ce fain că au şi masă, spun eu, îmi plac camerele care au o masă, îmi imaginez cum ar fi să stau şi să scriu la ea.

– Iar în baie au pardoseală din aceea ca pentru laboratoarele din fabricile de medicamente, nu e chiar nimica toată, completează Alex, cu ochiul specialistului.

– Ce frumos e dulapul, vezi? Oare chiar are vârsta pe care o arată?

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0911

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0912

Deschid uşa şi un miros închis de lemn îmi răspunde la întrebare. Îmi plac mult pensiunile care folosesc piese tradiţionale de mobilier, vechi sau pictate, m-am obişnuit cu ele în Austria sau în Germania şi mă bucur să văd că moştenirile au început să fie preţuite şi valorificate şi pe la noi. Nu uit, desigur, că mă aflu într-o zonă locuită cândva de foarte mulţi saşi.

Cina ne transportă în cu totul alt timp şi spaţiu. Irina vine şi ne prezintă fiecare fel de mâncare, cu pasiune şi o energie pozitivă molipsitoare. Parcă îmi vine să o ajut să ducă vasele, atunci când le strânge, semn că încep să mă simt ca acasă. Suntem luaţi din nou prin surprindere, ne suflase nouă o vrăbiuţă că se mănâncă bine la Cincşor, dar nu mă aşteptam la aşa o prezentare în farfurie, la asemenea combinaţii de arome şi atâta creativitate în abordarea reţetelor. Se pare că bucătarul, deşi este de-al locului, din Făgăraş, e suficient de bine pregătit şi de îndrăzneţ încât să nu creze ceva pe lângă care gustul nostru să treacă indiferent. Suntem undeva în mijlocul Transilvaniei, într-un sat mic de care nu auzisem până acum câteva săptămâni, ciocnim un pahar cu vin bun şi ne simţim ca în inima Parisului.

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0944

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0952

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0962

Am mai spus că am făcut cea mai bună alegere pentru aniversarea celor 15 ani de când am spus da în faţa ofiţerului de la starea civilă? Şi să tot fie vreo 17 de când suntem împreună…

Mă ruga de vreo lună să mergem împreună într-o excursie, în vacanţa de iarnă. Măcar ca amici, nu avea nicio altă pretenţie sau aşteptare. Îmi tot prezentase diverse variante, în Grecia sau în Turcia. Îl refuzasem în repetate rânduri, nu eram în momentul în care să doresc să îmi complic viaţa. Visam doar să merg acasă la părinţi, de Crăciun, apoi chiar nu aveam niciun plan. Trecusem de momentul în care să cred că Revelionul e ceva important, dar, pe de altă parte, Alex îmi plăcea mult şi asta poate că mă speria cel mai rău. Poate că mă temeam că îmi voi lua un angajament, fiind alături de el la trecerea dintre dintre ani. Îmi respingeam propriile sentimente cu o încăpăţânare ce acum mă sperie. Au trecut atâţia ani de atunci şi încă nu-mi vine să cred că era să spun nu, că era cât pe ce să dau cu piciorul celui mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. În cele din urmă am acceptat. În ultima clipă Alex a alergat pe la toate agenţiile de pe Magheru – pe atunci nu ştiam alt mod de a ne pregăti o călătorie – şi greu a mai găsit două locuri. A plătit şi pentru mine, din salariul lui care era micuţ atunci, un circuit prin Turcia. Am plecat nesigură pe mine, cu promisiunea că ne vom purta ca doi prieteni. Aveam chiar şi camere diferite. N-a ţinut. M-am întors îndrăgostită lulea.

Turcia

În seara aceasta, la Cincşor, i-am pregătit o surpriză: am tipărit o poză cu noi doi, din acea excursie, din 1998 spre 1999. În imagine el are părul lung, e slab şi poartă o pereche destul de comică de pantaloni albi, puţin bufanţi. Eu stau pierdută în braţele lui, zâmbind ca în somn, cu ochii aproape închişi. În seara asta, în 2015, savurăm ceva bun împeună la lumina lumânărilor şi putem spune că nu ne-am schimbat, chiar dacă s-au pus pe noi ani, kilograme şi multe călătorii împreună.

– În sfârşit, întuneric. S-au culcat?

– Da, se pare că da. Îi aud încă foind deasupra, dar nu cred că mai vine nimeni în bibliotecă, acum.

– Jucăm leapşa pe citate de dragoste?

– Hm, cam siropos. Dar hai!

– „Ce e dragostea? Nevoia de a ieşi din tine însuţi.”

– Asta numai un francez putea să o spună. Camus?

– Nu.

– Baudelaire?

– Da, chiar el. Rândul meu: „Dăruiește-i persoanei pe care o iubești: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne.”

– Greu, nu mă prind.

– Încerc eu: nu e din Europa.

– Călduţ.

– Să aibă legătură cu buddhismul?

– Fierbinte…

– Dalai Lama?

– Exact!

– Dar ceva mai local nu avem?

– Ia, luaţi de aici: „Cel care e îndrăgostit cu pasiune devine inevitabil orb din cauza obiectului iubirii sale, deşi în general îşi recapătă vederea la opt zile după căsătorie.”

– Ce spui tu acolo, de când e Kant local? Avem şi ceva autori saşi printre noi, dacă vrei neapărat.

– Ei, prin alianţă… Bine, am glumit. Ai ghicit, oricum. Uite, mai spun ceva de un autor sas, trebuie doar să ghiciţi care: „Pentru mine, diversele naționalități nu sunt decât fragmente ale unui tot mai mare, iar furia luptelor pentru limbă o socotesc drept o decădere din umanitatea maltratată și pe cale de a apune în haosul atâtor rătăciri”.

– No bine, şi ce legătură are asta cu iubirea? Vezi că strici jocul!

– Are, cu iubirea de ţară, n-am definit ce fel de iubire, din câte îmi aduc aminte. E dintr-o scrisoare scrisă de Stephan Ludwig Roth*, ar trebui să ştiţi.

– Bine, fie. Să mai spună şi altcineva.

– Am eu ceva, de un autor român:„Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.”

– Nu e Eminescu, nu?

– Nu.

– Ştiu eu. Rebreanu!

– Bingo!

– Ar cam trebuit să ne culcăm. Asta e ultima: ”Iubeşte-mă când o merit cel mai puţin, căci atunci am cea mai mare nevoie.”

– Nu e corect, asta ai scos-o din cotor.

– Ba nu, e scrisă aici, pe o pagină, vrei să-ţi arăt?

– Şi cine a scris-o, mă rog?

– Nu ştiu, cică e un proverb chinezesc. Dar e foarte potrivit cu cântecul iubirii pentru România, că tot a venit vorba despre asta mai devreme.

Suntem chiar deasupra bibliotecii, aşa e? Îl întreb eu pe Alex, întorcându-mă pe partea cealaltă, în aşternutul foşnitor. Da, aşa e, îmi confirmă el, între două sforăituri. Ce caraghios! Mi s-a părut că am auzit cărţile vorbind, cred că am aţipit şi am visat.

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0942

Dimineaţă, după micul dejun, am un singur gând: să-mi beau ceaiul în bibliotecă, în timp ce îmi fac exerciţiul de dicteu automat şi citesc ceva. Geamurile mari lasă lumina să intre nestingherită, chiar dacă afară e tot întunecat şi ameninţă cu ploaie. Ne cufundăm în canapelele albe şi citim, facem poze, ne amintim fragmente din cei şaptesprezece ani petrecuţi împreună.

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0980

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0973

Ce ne facem? Stăteam în uşa băii de la apartamentul nostru, îmbrăţişaţi, neştiind dacă să plângem de emoţie sau de spaimă. Deşi prietenii şi părinţii ne tot întrebau ce avem de gând, nu credeam că am putea fi suficient de responsabili pentru a avea un copil. Testul de sarcină ne arăra clar că nu mai avem cale de întors, iar liniuţa în plus era pragul de care aveam să trecem pentru a deveni părinţi, indiferent dacă ne simţeam pregătiţi sau nu. Nu ştiam că nu poţi fi niciodată cu adevărat pregătit pentru rolul de părinte. Copilul cu ochii mari şi albastri a venit pe lume demonstrându-ne asta şi oferindu-ne, totodată, cea mai frumoasă exprienţă de călătorie împreună.

Ne-am propus să avem un weekend romantic şi iată-mă acum în bibliotecă, gândindu-mă că i-ar fi plăcut şi ei la fel de mult să fie aici, cu noi. Probabil că ar fi fost cu adevărat greu să o scot de printre cărţi, la plimbare.

– Ai văzut ce a scris?

– Nu, că era cu faţa la mine, nu am putut trage cu ochiul în caiet.

– Nu e chiar rău, pentru un blogger.

– Eu nu ştiu de ce ai tu senzaţia că bloggerii nu sunt scriitori.

– Nu e senzaţie, am mai tras eu cu ochiul în laptopul pe care îl mai lasă Irina aici pe fotoliu şi îţi spun, m-a luat somnul când am încercat să citesc ceva. Dar fata asta ar putea scrie o carte, într-o zi. Mai are de lucru, dar ar putea.

– Bine că eşti tu mare critic literar, Călinescu.

– Păi aşa spune lumea, nu?

S-a lăsat întunericul şi ne îndreptăm din nou spre Casele de oaspeţi de la Cincşor. Ne-am plimbat puţin prin împrejurimi, am vizitat câteva locuri, am avut surprize, atât plăcute cât şi neplăcute, dar acum suntem bucuroşi că nu ne-a prins ploaia şi putem să ne întoarcem în atmosfera primitoare, unde ne aşteaptă iarăşi o cină deosebită şi focul jucându-se în şemineu.

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1036

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1003

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1001

Dacă ar fi fost şi Petra cu noi s-ar fi plictisit. Am stat mult pe loc făcând poze, în frig, am alergat dintr-un loc în altul fără să ne acordăm nici măcar timp pentru a mânca. Am râs aducându-ne aminte cum călătoream noi înainte de a o avea pe Petra, uitând să mâncăm, să ne odihnim, să ne aprovizionăm, flămânzi doar de cunoaştere, de nou, de o lume care ne deschidea mintea. Mai ţii minte Crăciulul nostru la Viena? Îl întreb pe Alex. Atunci am fost cât pe ce să nu apucăm nici cadouri să ne luăm. Am tot amânat până când am constatat că toate uşile se închideau. Inclusiv târgurile de Crăciun îşi încheiaseră programul. În ţările normale la cap sărbătorile sunt pentru toată lumea, fără discriminare. Ne-am luat un cadou, în cele din urmă, dintr-un magazin care a închis oblonul imediat ce am ieşit noi din el. Iar pentru mâncare a trebuit să luăm tramvaiul câteva staţii bune până la gară, unde aflasem că e un supermarket deschis non stop, unul dintre puţinele din Viena. Ce bine că acum ne aştepta masa pusă. Şi că mai aveam puţin timp de petrecut, în bibliotecă!

Casele-de-oaspeti-Cincsor-0992

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1360

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1366

 

– Ştiţi, mă tot gândesc, ce s-ar fi întâmplat cu fosta şcoală dacă nu ar fi existat această doamnă, Carmen Schuster? Dacă ar fi ales să rămână în Germania, să uite de satul în care a crescut? Sparse deodată tăcerea o carte cu coperţi de piele şi scris aurit, aflată undeva sus, pe penultimul raft.

Oaspeţii au plecat şi biblioteca profită de un moment de linişte, până noi voci şi noi arome vor umple aerul fostei şcoli parohiale de la Cincşor.

– Am auzit că înainte să fie renovată devenise o groapă de gunoi, îi răspunde un album nou sosit pe măsuţa de lângă canapele, cu fotografiile bisericilor fortificate din Transilvania.

– Cum, o clădire proiectată de arhitectul Fritz Balthes**? Groapă de gunoi? N-am crezut că se va ajunge chiar aici, bufneşte greu în masă un alt album, cu picturi de Grigorescu.

– Dar câtă lume crezi tu că ştie despre el? Îi răspunde o voce răguşită, ieşind din paginile unei alte cărţi vechi, de pe rafturile de sus.

– Liniştiţi-vă şi nu uitaţi: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” atrage atenţia pe un ton blând şi cald,  cartea de poezii a lui Arghezi.

– Da, apropo, zice lumea că ar fi cam scumpă cazarea aici, se ridică vocea timidă a unui ghid despre România.

– Serios? N-aş zice, ripostează un ghid al Germaniei.

– Nu primeşti în altă parte tot ceea ce primeşti aici, nici ca frumuseţe, nici ca bun gust, nici ca plăceri culinare, pune punctul pe cratiţă o carte de bucate.

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1376

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1374

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1373

E adevărat, ni s-a oferit o exprienţă de neuitat. Am primit un weekend în care ne-am simţit bine, am fost răsfăţaţi cu atenţie şi căldură, iar toate acestea nu au preţ şi se adaugă în galeria noastră cu amintiri frumoase. Ne-am bucurat să descoprim acest colţ din România şi vă invităm şi pe voi să faceţi acelaşi lucru, să aflaţi povestea caselor de oaspeţi de la Cincşor şi să vă bucuraţi de cele mai frumoase momente şi aniversări acolo. Şi, dacă veţi fi cuminţi, veţi auzi şi voi cărţile vorbind în bibliotecă. Au multe poveşti fascinante de spus.


 

Text: Roxana Farca

Foto: Alexandru Farca

PS: Când am ajuns la Cincşor am simţit că am putea sta pe loc fără să facem nimic deosebit, să depănăm amintiri, să citim, să mâncăm lucruri bune şi să ne bucurăm de tot, pe îndelete. Un fel de obligaţie sfântă de a rămâne bloggeri sau fotografi chiar şi în cele mai fericite sau romantice momente ale vieţii ne-a scos din casă. Şi în cele din urmă nu ne-a părut rău. Explicaţia imaginii de jos şi toate celelalte impresii se pregătesc să vină la tine, într-un articol viitor.

Casele-de-oaspeti-Cincsor-1306-2

Note:

*Despre Stephan Ludwig Roth poţi citi un articol interesant pe Historia.

**Descrieri ample şi mai multe date despre arhitectul Fritz Balthes sau despre cum a renăscut acest loc din România poţi citi pe Poveşti Săseşti sau pe Designist.

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.