În episodul anterior v-am povestit despre plimbarea mea către Bârsana şi despre cum am reuşit să îmi găsesc un loc unde să dorm, în sânul unei familii deosebite din Corneşti, Maramureş. Când m-am trezit, dintre toţi cei zece membri ai familiei mai erau pe lângă casă doar patru. Ceilalţi s-au trezit devreme şi au pornit spre şcoala din sat sau liceul din Sighet. Am deja pregătit un mic dejun copios, cu mult caş topit în mămăligă fierbinte şi o delicioasă cană cu lapte, mai bio decât orice alt lichid alb cu pretenţii de lapte, disponibil în magazine.

Bunica mă întreabă dacă am dormit bine: „te simţi bine la noi domnucă? Ai văzut ce familie frumoasă am?” şi toţi mă încurajează să mai rămân. Mă hotarăsc aşadar să pornesc spre Sighet, apoi Săpânţa, iar la final de zi să revin la aceeaşi familie. La plecare mă simt mai liberă şi mai liniştită fără grija bagajelor în spate. Nu mă deranjaseră sau împiedicaseră cu ceva, dat fiind că erau la volum minim, dar nu pot totuşi să uit că sunt în România, unde poţi avea orice fel de surpriză dacă îţi laşi lucrurile aşa, pe stradă, la îndemâna oricui. Aşadar, eliberată de această preocupare, pornesc zburdând către obiectivele propuse.

Norul negru pe care îl mai întâlnisem şi în ziua anterioară – nu garantez că e chiar acelaşi dar sigur e vreo rubedenie, vreun verişor apropiat măcar, se găndeşte să îmi ofere un duş de dimineaţă. De data aceasta însă nu mai stau pe gânduri ci opresc şi îmbrac imediat costumul de ploaie. „Na, nu ai decât să stopeşti cât vrei acum!” îi comunic satisfăcută, privind sfidător către el şi toată gaşca lui de prieteni.

Cred să reuşesc să îl intimidez pentru că la Sighet ajung repede şi deja uscată. Mă îndrept către Memorialul Durerii, foarte bine semnalizat în oraş.

Îmi petrec aici câteva ore pe care nu le voi putea uita niciodată. Aşa cum scrie chiar la intrare, „cine uită trecutul e condamnat să îl repete” (George Santayana). Iar muzeul este o carte deschisă de istorie şi … durere, o colecţie cutremurătoare cuprinzând cei mai negri ani pe care elita României i-a îndurat. Şi sunt mulţi ani şi multe date, fiecare celulă abundă în informaţii la citirea cărora te înfiori şi îşi pui întrebări grele privind tăria şi caracterul poporului român. Voi dedica acestui muzeu un articol separat, în zilele care urmează.

La ieşirea din oraş mergând spre Săpânţa, undeva pe stânga, se află şi cimitirul săracilor, locul în care au fost îngropaţi sub anonimat cei ucişi în închisoarea de la Sighet. Conturul verde al României înconjoară spaţiul mic şi modest. Destul de răvăşită după experienţa din Memorialul Durerii nu mai am putere să opresc ci merg mai departe, bucurându-mă de satele frumoase prin care trec, de femeile care stau la poartă şi torc lâna. Ajung imediat şi la Săpânţa, locul în urmează să caut Cimitirul vesel.

Din nou nu am probleme cu orientarea, Cimitirul vesel este bine semnalizat, atât în română cât şi în engleză. Chiar şi primele cuvinte pe care le schimb după ce parchez motorul, alături de alte două, sunt în engleză. Schimb păreri despre România şi ale sale gropi cu cei doi motociclişti britanici (din păcate impresiile sunt proaspete, strada care dă spre cimitir este bombardată) apoi ne despărţim pentru a vizita, fiecare în felul lui, cimitirul. Ei fac poze, eu fac poze şi citesc textele de pe crucile colorate, zăbovind şi aici destul de mult. Cimitirul este vesel prin culoare, prin naivitatea desenelor şi ineditul ideii. Textele sunt autoironice, în atitudinea la părăsirea vieţii domină părerea de rău iar cazurile de copii loviţi de maşină la ieşirea din ocol sunt destul de multe. Lucru care sincer vorbind nu prea te amuză…

„ARDĂTE FOCUL TAXIU

CEAI VENIT DE LA SIBIU

CÎT E ŢARA ROMÎNEASCĂ

NA FOST LOC CA SĂ OPREASCĂ

NUMA LÎNGĂ CASA NOASTRĂ

PE MINE SĂ MĂ LOIASCĂ

PĂRINŢII RĂU SĂI NĂCĂJEASCĂ

DE NIMIC NUI AŞA DOR MARE

CA CUCONU CÎND ÎŢI MOARE

NICI NU ESTE SUPĂRARE

CA CUCOANA CÂND ÎŢI MOARE

PĂRINŢII CÎT OR TRĂI

EI PE MINE MOR JELI.”

Am găsit chiar şi un călător:

„AICI EU MĂ ODIHNESC

ŞI POP GHEORGHE MĂ NUMESC.

CA UN BRAD FRUMOS DIN MUNTE

ERAM LA PĂRINŢI-N CURTE

TÎNĂR ŞI DE OMENIE

NA FOST MULŢI ÎN SAT CA MINE

CÎND ARMATA AM TERMINAT

MAŞINĂ MI-AM CUMPĂRAT

ŞIN TOATĂ ŢARA AM UMBLAT

PRETENI MULŢI EU MI-AM AFLAT

PRETENI MULŢI ŞI DE OMENIE

AŞA CUM MIO PLĂCUT MIE

CÂND A FOST SĂ FECIORESC

ÎN PĂMÂNT EU PUTRĂZESC.”

Cimitirul este un portret al satului şi zonei ajutându-te să înţelegi mai bine viaţa, ocupaţiile, dialectul şi chiar spiritul acestor locuri. Deşi ţăranul român crede în Dumnezeu şi în voinţa lui, în Cimitirul vesel îşi exprimă liber frustrarea faţă de moartea apărută înainte de vreme. Ceea ce a început Ioan Stan Pătraş şi relaţia glumeaţă cu divinitatea nu este ceva complet nou. Am citit că în sinaxarele bizantine (cărţi care prezintă pe scurt vieţile sfinţilor) apăreau mimi şi nebuni care transmiteau cuvântul evangheliei prin poante şi atitudini neobişnuite. Supranaturalul, divinitatea este astfel adusă mai aproape de om, de realitatea pe care el o cunoaşte şi o poate accepta mai uşor. Şi spre deosebire de Memorialul durerii, unde viaţa şi moartea depindeau de alţi oameni, aici lucrurile se întâmplă firesc, după voinţa sorţii …

Concluzia lumească a acestei incursiuni este desprinsă tot de pe una din cruci, cea a unui patron muncitor

„AŞ DA BANI AŞ DA AVERE

DE N-AŞ SUFERI DURERE

AŞ DA BANI PADUREA TOATĂ

DE-AŞ MAI TRĂI ÎNC-O DATĂ

AŞ ŞTI CUM SĂ MĂ-NGRIJESC

NECAZURI SĂ NU PĂŢESC….”

Cu ideea asta în cap plec mai departe, către biserica de lemn de la Săpânţa şi înapoi către Muzeul Satului Maramureşean din Sighet. Dar despre acestea în episodul următor.

Dacă nu ai făcut-o deja, poţi citi şi episoadele anterioare

Maramureşul magic  1

Maramureşul magic 2