Am promis demult că voi scrie despre Memorialul Durerii de la Sighetu Marmaţiei dar uite că au trecut mai bine de două luni şi încă mă lupt să găsesc puterea şi cuvintele. Nu se poate să nu fi citit Harry Potter sau măcar să nu fi văzut un episod din film; erau acolo nişte personaje, numite Dementori, care, prin prezenţa şi prin sărutul lor înfiorător, îţi sugeau puterea, fericirea şi orice gând pozitiv din tine… Ei bine, cam aşa m-am simţit eu după vizita la acest muzeu – stoarsă de vlagă şi optimism. Dar să o luăm cu începutul.
Imaginaţi-vă mai întâi într-o cameră simplă, pe ai cărei pereţi se află mai multe hărţi ale României. Vocea Anei Blandiana se aude blând şi trist din difuzoare în timp ce ochii tăi sunt îngroziţi de densitatea crucilor albe ce marchează penitenciarele, locurile de muncă forţată sau domiciliu obligatoriu, azilele aşa zis psihiatrice, locurile unde au fost executaţi oameni sau gropile comune. În următoarea încăpere câteva panouri acoperă majoritatea evenimentelor politice din anii care au transformat România într-un lagăr politic, anii prea mulţi la număr şi prea încărcaţi de abuzuri. Şi asta este doar începutul.
În Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei o vizită rapidă este inutilă. E ca şi cum ai răsfoi o carte fără să îi citeşti conţinutul şi ai încerca apoi să discuţi despre ea. Poate că sunt oameni mai instruiţi, care s-au documentat deja asupra istoriei reale a tuturor acestor atrocităţi, dar tind să cred că majoritatea vizitatorilor care trec fără să se oprească sunt oameni ca mine, ignoranţi fericiţi care nu au avut victime directe în familie, care au refuzat să caute detalii, care au înţeles gravitatea faptelor dar nu şi amploarea acestora. Am rămas cu ochii la textele şi fotografiile de pe pereţi şi am fost deseori pe punctul de a izbucni în plâns. Am ieşit din muzeu după mai multe ore şi nici aşa nu am putut citi tot, ar fi fost prea mult!
Fiecare sală, fiecare celulă are conceptul, povestea şi tragedia ei. Iar numărul acestora nu este modest, întinzându-se pe trei nivele, inclusiv parter. Când am fost eu din celule lipseau traducerile, mai găseai câteva foi volante dar prea puţine pentru un turist străin care poate că ar dori să afle mai mult decât ceea ce îi oferă imaginea. În rest realizarea fiecărei săli este la înălţime, aşezând muzeul într-un loc unic în peisajul european. Nu am mai avut ocazia să vizitez aşa ceva dar ceea ce vezi cu ochii şi mărturiile celor care au putut face comparaţia sunt suficiente.
Ce să mai spun? Prea puţin ca să pot ilustra ceea ce a fost… 600.000 de români arestaţi şi condamnaţi între 1945 şi 1989! Şi încă 200.000 deportaţi şi strămutaţi. Nume precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Brătianu, genocidul asupra culturii şi artelor, academicienii închişi, tortura, dezrădăcinarea credinţei, versurile transmise prin limbajul morse din celulă în celulă, micile obiecte ale femeilor arestate, kitchul comunismului ceauşist… atât de multe detalii şi dovezi ajung să îţi zguduie serios speranţa că un popor ce a fost atât de mult îngenunchiat ar mai putea să se ridice vreodată în picioare.
„Să nu ne uităm înapoi decât pentru a merge înainte” spunea Vladimir Ghica sau „Cine uită trecutul e condamnat să îl repete” atrage atenţia George Santayana.
Şi aceasta încearcă să facă acest muzeu, să lupte împotriva uneia dintre celei mai mari victorii ale comunismului: omul fără memorie. Sperând că odată şi odată procentul acela incredibil de mare de români care regretă regimul comunist să înţeleagă istoria şi să nu repete la infinit aceleaşi şi aceleaşi greşeli. Voi credeţi că se va întâmpla asta vreodată? Au copiii noştri măcar o şansă?
Mergeţi acolo, citiţi, înţelegeţi, suferiţi pentru că nu ştiţi răspunsul! Odihniţi-vă apoi la aer, în curtea interioară şi observaţi şirul infinit de nume ale victimelor. Priviţi grupul statuar care se îndreaptă fără şanse către un zid. Şi daţi mesajul mai departe…
Program de vizitare
Luni-duminică 9.30-18.30 (15 aprilie –15 octombrie)
Marţi-duminică 10.00-16.00 (16 octombrie-14 aprilie), luni închis
Bilet între 3 lei (elevi, studenţi, pensionari) şi 6 lei.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
