Fecioara, regele şi rugul (II)

Fecioara, regele şi rugul (II)

Casa natală a Ioanei d’Arc

Domremy la Pucelle (la pucelle = fecioară) este un sat loren liniştit cu livezi şi lanuri. Aici s-a născut Ioana d’Arc ( sec. XV) într-o familie de ţărani. Chiar lângă biserică se află un mic complex muzeistic: în faţa bileteriei o statuie albă o înfăţişa pe Ioana în momentul revelaţiei; lângă un pârâiaş se aflau o căsuţă veche  şi modestă (3 euro de persoană intrarea) cu patru camere mici, parter şi mezanin, cu şemineuri, bârne de lemn mâncate de timp, fără mobilier, cu inscripţii, două statuete, un bust în grădină, piatra pe care stătea Ioana când a auzit vocile care o îndemnau să-şi abandoneze viaţa de până atunci, să-şi taie părul, să îmbrace haine bărbăteşti (un sacrilegiu în acele timpuri) şi să salveze Franţa. Casa a fost vândută de familie şi transformată în cămară şi hambar, în faţa ei construindu-se o locuinţă. În 1818 a fost cumpărată de stat, s-au demolat celelalte construcţii şi s-a renovat. Cămăruţele întunecoase şi mirosul de vechi ilustrau o mare modestie ca să nu spun sărăcie. Cu atât mai mare mirarea că aici s-a născut copila curajoasă şi perseverentă în convingerile ei care a pus identitatea unei popor (încă nu o ţară) mai presus de viaţa ei.

Biserica Saint-Remy, veche, micuţă, în care fost botezată eroina, povesteşte prin vitraliile ei moderne despre faptele şi viaţa Ioanei. În apropiere, se poate admira statuia Maicii Domnului îndrumând-o pe Fecioară şi dedicată eroilor comunei, iar în direcţie opusă se află o expoziţie permanentă şi  gratuită a portretelor Ioanei, care include şi proiecţii privind viaţa şi faptele sale. La mică distanţă de casă este centrul de interpretare: am fost conduşi prin semi-întuneric într-o mare încăpere împărţită în două culoare devenite spaţii expoziţionale şi o scenă. Istoria a năvălit în mintea noastră prin portrete ale personalităţilor din secolele al-XIV-lea şi al XV-lea şi imagini având ca subiect viaţa în Evul Mediu, iar pe scenă un grup de manechine din ceară îmbrăcate în costume de epocă şi luminate pe rând, întruchipau personaje cheie din timpul războiului de o sută de ani, nobili şi regi (şi diplomaţi turci). Într-un spectacol static de sunet şi lumină se reconstituia situaţia politică a Franţei, Angliei, Europei chiar, ameninţată de expansiunea imperiului otoman. Două voci le prezentau pe rând, subliniind că în realitate aceştia nu s-au întâlnit  niciodată în asemenea „formaţie”. Ioana era prezentă în postere din filme, statui şi un tablou. Într-o atmosferă plină de mister, teatrală şi tragică totodată, este evocată eroina care alături de Vercingetorix a devenit cel mai îndrăgit simbol naţional. Destinul ei s-a topit în cel al Franţei, este necesară o incursiune în trecut pentru a-i înţelege rolul şi importanta.

Franţa şi Anglia în războiul de o sută de ani

Am învăţat multe la istorie, dar am şi uitat multe. Această disciplină a devenit atrăgătoare datorită unei singureprofesoare (care ţinea locul alteia). Datorită dumneaei am urmărit evenimentele de la 23 august 1944 cu sufletul la gură ca pe un film poliţist (bun!). Deci se poate!

Cum anii de şcoală au trecut demult, am pus mâna pe carte: Istoria Franţei de Jacques Madaule.

Ioana d’Arc a trăit în timpurile nefericite ale războiului de o sută de ani (1337-1461). Două perioade întrerupte de o scurtă înseninare (domnia lui Carol al Vl-lea) au fost extrem de tulburate. Căsătoria unei fiice de rege francez cu un rege englez a făcut ca urmaşii lor să revendice tronul Franţei, cel mai bogat, întins şi râvnit regat al Europei acelor timpuri. Paralel cu conflictul franco-englez (teritoriile disputate fiind Flandra, Bretania şi Burgundia) au avut loc bătălii între regi şi feudali, jafuri, tratative, tratate, legături de vasalitate făcute şi desfăcute, căsătorii politice, intrigi şi trădări, regi prizonieri şi susţinătorii lor măcelăriţi, regi eliberaţi, răscoale violente (pariziană, ţărănească, flamandă), epidemie de ciumă, cuceriri şi restituiri de cetăţi, crime, un rege care a înnebunit lăsând loc disputelor aprige pentru regenţă, război civil (burgunzii cu armagnacii), anarhie, pustiiri de teritorii, o criză socială, politică şi religioasă internaţională, biserica şi Universitatea din Paris angrenate în politică şi pactizând cu inamicul în speranţa unei păci îndelungate, o populaţie rurală ruinată, oraşe strivite de o grea povară fiscală şi o nobilime decăzută.

Peste toate, expansiunea turcilor ameninţa Occidentul.

În acest context, Henric al V-lea al Angliei cucereşte Normandia, îl dezmoşteneşte pe delfin, Carol al VII-lea, iar într-un sat din Lorena (Domremy – la Pucelle astăzi) o copilă auzea voci divine care o îndemnau să elibereze oraşul Orleans, îşi tăia părul şi pornea o acţiune incredibilă, schimbând destinul unei naţii în formare. S-au căutat şi dat nişte explicaţii în legătură cu vocile, cu faptele ei şi cu hotărârea de a-şi susţine credinţa cu preţul vieţii, la numai 19 ani. Cum a fost posibil ca o copilă de ţăran care îşi lucra pământul să dovedească un simţ politic extraordinar, să mobilizeze armate, să lupte, să învingă, rămâne un mister şi un miracol totodată!

În timp ce o parte dintre francezi şi Universitatea din Paris susţineau, în numele unei posibile păci durabile, că dubla monarhie ar fi benefică, stopând un război între creştini, Ioana cea fără şcoală, titluri sau interese personale se opune pacifismului unificator pentru simplul motiv că cele două regate sunt deosebite şi nu se pot uni. Ea consideră că Delfinul este adevăratul rege, moştenitor legitim al coroanei Franţei. Drept care se întâlneşte cu el la Chinon (1429) şi îl recunoaşte chiar dacă acesta se deghizase şi amestecase printre curteni. Miracolul începe: la numai 13 ani i se încredinţează conducerea unei armate nu cine ştie ce pregătită de luptă, dar însufleţită de prezenţa ei vitează, iese din Blois, merge spre Orleans şi după ce reuşeşte să îl elibereze de englezi (8 mai 1429) curăţă malurile Loarei mijlocii de inamici, cucerind Jargeau, Beaugency şi Patay.

Henric al V-lea murise, Henric al VI-lea fusese recunoscut drept rege al Franţei, însă nu fusese uns la Reims, după cum se cuvenea. Datorită Ioanei, Delfinul este încoronat la Reims (17 iulie 1429) şi devine Carol al VII-lea, regele Franţei. Ioana şi-a considerat misiunea încheiată şi a vrut să plece, regele nu a fost de acord. Înnobilata Ioana mai este un timp comandant de oaste şi are parte de înfrângeri (la Paris), cade prizonieră în mâinile burgunzilor la Compiegne, din cauza podului care s-a ridicat prea devreme, şi este predată englezilor. Aceştia înţeleg însemnătatea excepţională a Ioanei şi se spală pe mâini asemenea lui Pilat din Pont, adică o dăruiesc episcopului Cauchon (francezilor). Oamenii bisericii o declară vrăjitoare sub influenţa diavolului, are loc un proces care ar fi trebuit să umbrească măreţia încoronării şi a faptelor sale de o vitejie fără seamăn. Pentru politicieni şi biserică o victorie care nu era meritul lor, deci nu puteau obţine foloase materiale de pe urma ei, le submina autoritatea. Ei, împreună cu alţi duşmani ai Ioanei dirijează un proces. Fecioara este condamnată la moarte prin ardere pe rug. După un sigur moment de slăbiciune când se reneagă pe sine, îşi înfruntă cu simplitate soarta.

Pe 30 mai 1431 Fecioara din Orleans este arsă pe rug în Piaţa Târgului Vechi din Rouen.

Un cult catolic şi o legendă se nasc, începând din 1881. Pe valea râului Meuse (în le Bois Chenu) se începe construirea unei bazilici ale cărei vitralii, mozaicuri şi picturi murale glorifică viaţă scurtă, dar extraordinară a unei copile curajoase, statui în biserici şi în aer liber, muzeificarea locului în care a trăit, sanctificarea în 1920, cărţi, filme, refac scurta, emoţionanta şi brava ei existenţă.

În această poveste de dragoste dintre un om simplu şi Franţa zicerea „nimeni nu e profet în ţara lui” se verifică în subtextul „nimeni nu este crezut/înţeles în ţara lui” (ba mai rău, este chiar pedepsit pentru faptele lui bune). În biserica din Domremy la Pucelle portretul din marmură al Ioanei are o cunună de spini drept colier, nu întâmplător. Sacrificiul ei seamănă cu cel pe care s-a întemeiat creştinismul, iar profeţia ei manifestată prin încrederea într-un rege apatic, şovăielnic, aparent fără personalitate, s-a adeverit în sensul că în timpul regelui Carol al VII-lea s-au pus bazele unui stat unitar şi independent.

episodul Iepisodul IIIepisodul IVepisodul V, episodul VI


Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.