Roxana Farca este persoana aceea pe care o privesc deseori în oglindă, fără să-i pun prea multe întrebări. Ştiu că îşi iubeşte familia şi că adoră să călătorească. Există însă momente în care mă uit dincolo de ridurile care au apărut lângă ochi, dincolo de silueta care nu mai corespunde aşteptărilor, dincolo de o verificare rapidă a ţinutei înainte de a ieşi pe uşă, momente în care zăbovesc şi pun întrebări.
Roxană dragă, ce mai faci, cum îţi e în pielea ta de scriitor şi călător?
Aş vrea să răspund că mi-e bine mereu, că fac ceea ce îmi doresc, să mă laud că am văzut mai multe locuri ca alţii sau că am mai multe zile de „vacanţă” decât alţii. Dar aş minţi. De ceva timp am realizat că am pierdut pe undeva sentimentul de vacanţă, că în ciuda aparentei libertăţi m-am înhămat la o ocupaţie care transformă fiecare zi de călătorie într-un proiect, într-o sarcină de lucru, într-o vânătoare de subiecte şi poveşti, într-o grabă care nu mi se potriveşte. M-am întors prea mult către exterior şi simt că interiorul are de suferit în povestea asta.
Dar cine te grăbeşte? La ce te referi?
Atunci când călătoresc mai mult, mai des, sărind de la o destinaţie la alta, există riscul să nu apuc să îmi pregătesc sufletul pentru asta. Şi atunci am două variante: fie mă bucur de surpriză, păstrându-mi ochii deschişi către tot ceea ce voi găsi nou şi neaşteptat, fie trec pe lângă experienţă fără să înţeleg cu adevărat ce mi s-a întâmplat. În vremurile în care puteam pleca o dată sau de două ori pe an, aveam mult timp la dispoziţie pentru a alege următoarea destinaţie, pentru a visa şi a mă documenta, pentru a-mi decora sufletul cu imaginile şi operele ce aveam să le văd, cu sentimentele pe care mă aşteptam să le trăiesc. În mod paradoxal, timpul limitat disponibil promitea să fie mai bogat, mai dispus să înmagazineze emoţii puternice şi amintiri frumoase. Mi s-a întâmplat să scriu povestea unei călătorii la mai bine de doi ani după ce a avut loc şi toate detaliile acesteia mi-au revenit în minte ca şi cum s-ar fi petrecut cu o săptămâna înainte. Nu sunt aşa de sigură că acum aş mai reuşi asta, nu la fel de bine.
Bine, şi atunci cum ai face altfel? Doar asta e ceea ce ţi-ai ales şi te face fericită, ce e de făcut?
Aşa cum am ales să călătoresc şi să scriu despre asta, pot foarte bine să aleg şi maniera în care o să călătoresc de acum înainte, cum, când, cât, unde şi mai ales cu cine.
Aşadar, ce aşteptări ai de la o călătorie, ce îţi doreşti de la ea?
Aşteptările mele s-au schimbat de-a lungul timpului şi probabil că se vor mai schimba. După cum începusem să spun şi mai sus, îmi doresc în primul rând să am mai mult timp pentru a mă pregăti sufleteşte. Să vorbesc cu cei care au mai fost, să ascult alte poveşti, să citesc un autor local, să ştiu puţin din istoria şi legendele locurilor prin care urmează să ajung. Urăsc să mă uit la pereţi, indiferent cât de frumoşi ar fi aceştia pentru ochii mei, fără să ştiu nimic despre mâinile care i-au ridicat sau decorat, despre oamenii care au trăit acolo, fără să ştiu să răspund la câteva „de ce”-uri sau „cum”-uri. Dacă nu apuc să mă documentez puţin, mai bine mă duc undeva în natură, la aer. Dar şi natura merită toată atenţia, e frumos să ştii dinainte că te vei plimba printr-o pădure seculară ce nu se mai găseşte decât în 3 locuri pe glob (unul dintre ele fiind Madeira), cum au dispărut şi reapărut căprioarele în Dolomiţi sau ce înseamnă pădurea viorilor (Pannavegio, San Martino di Castrozza).
Apoi am început să gust tot mai mult o călătorie într-un singur loc versus circuit, alegerea unui punct fix în jurul căruia să mă învârt fără să fie nevoie să mănânc kilometri pe pâine zilnic, fără să am o listă lungă de bifat, cu obiective care se vor amesteca inevitabil în capul meu şi care se vor descâlci apoi numai cu ajutorul memoriei fotografice sau a notiţelor. Vreau să am timp să simt destinaţia, să „pierd vremea” câştigând relaxare şi amintiri durabile.
Încerci să te simţi ca un localnic prin locurile în care mergi?
Nu, în niciun caz. La început m-am simţit şi eu atrasă de idee. Acum nu mai cred oricum că acest lucru este posibil, e doar un alt mod de a ambala turismul, fapt care vine cu bune şi rele: bine e că turiştii încep să mai renunţe la stilul aleargă şi bifează, prost e că renunţarea este doar aparentă, se bifează acum atracţii locale, cum ar fi sate, triburi, meşteşuguri, corupându-le la un spectacol ce-şi pierde autenticitatea tocmai pentru că e spectacol. A scris foarte fain Brăduţ despre asta aici. Anul trecut am stat aproape o lună în Italia, în Langhe. A fost poate că cea mai relaxată şi lentă călătorie de până acum. Asta însă tot nu m-a făcut să mă simt ca un italian care trăieşte acolo de o viaţă, care culege via şi vorbeşte cu ceilalţi într-un dialect ce nu seamănă deloc cu limba italiană.
Nu cred că poţi să te simţi ca un localnic doar pentru că ai petrecut câteva zile în casa cuiva, ai mâncat felurile de mâncare tradiţionale sau ţi-ai înfăşurat capul într-un turban. Poate fi amuzant, poate fi plăcut, dar nu vei trăi ca un localnic. Asta se întâmplă doar la tine acasă, între călătorii, atunci când ţi-e foame şi te cauţi de mărunţiş prin buzunare, când mergi să-ţi plăteşti facturile, când îţi speli geamurile, când faci ceva concret pentru comunitatea în care trăieşti sau pur şi simplu când te superi că nu te-a sunat nimeni azi ca să ieşi în oraş. Când călătoreşti, călătoreşti, e cu totul altceva.
Există vreo experienţă pe care regreţi că nu ai trăit-o până acum?
Da, aş vrea să mai pot fi voluntar, să pot să ajut la salvarea unor specii de animale sau o comunitate de copii care au nevoie de sprijin. Aş fi vrut să ştiu despre toate posibilităţile de a lucra şi a cunoaşte lumea, atunci când eram mai tânără. Şi poate că voi încerca asta într-o zi, atunci când copilul meu va fi suficient de mare încât să nu mai aibă nevoie de mine. Sau voi căuta ceva în grădina mea, sunt convinsă că sunt multe iniţiative care ar avea nevoie de o mână de ajutor, chiar şi în Bucureşti.
Ce urmează? Ce îţi doreşti cel mai mult pentru viitorul tău?
Îmi doresc de acum înainte să călătoresc mai mult alături de oamenii dragi, care contează pentru mine. Simt că mai am prea puţin timp ca să îl irosesc în multe acţiuni formale, alături de amici de conjunctură. În plus, m-am săturat să aud că “nu putem invita decât o singură persoană de la o publicaţie”. Eu şi Alex suntem o echipă care lucrează foarte bine împreună, alcătuim un tot care nu se desparte decât dacă are un motiv mai mult decât bun sau foarte personal să o facă. E important să ştii că alegerea mea nu defineşte punctul de vedere al celorlalţi membri de echipa LumeaMare, la fel de capabili să se integreze în diverse proiecte sau să răspundă invitaţiilor, după propriile criterii.
Îmi doresc să fiu mai întâi scriitor şi apoi blogger. Aşa mi-am propus de la început dar, luată de val, am ajuns mai mult blogger decât scriitor. E vremea să dau un pas înapoi şi să mă concentrez mai mult pe timpul petrecut scriind decât postând. Să mă implic mai mult în căutarea de subiecte adevărate pentru articole bune decât în evenimente de networking sau diverse acţiuni golite de orice conţinut şi umplute cu falsitate şi interese.
Nu, nu mă voi izola, dar voi alege să stau alături de parteneri şi oameni care pun acelaşi accent pe calitate şi pe relaţii durabile, aceia care preţuiesc munca din spatele unui blog, care vor înţelege că un parteneriat în stil barter îmi este util dacă răspunde nevoilor mele reale, dar nu mă ajută întotdeauna să trăiesc, să îi ofer copilului tot ceea ce merită sau să ajung acolo unde vreau să ajung.
A durat ceva până mi-am pregătit sufletul pentru a accepta schimbarea, iar din toată frământările şi întrebările pe care mi le-am adresat am înţeles, în cele din urmă, că nu vreau să-mi irosesc momentele şi anii rămaşi cu alegeri superficiale sau convenţionale. Astăzi împlinesc 40 de ani. Iar dacă ai ajuns la acest rând nu pot decât să îţi mulţumesc, înseamnă că ai citit şi ai preţuit tot ce am scris, iar asta contează cel mai mult pentru mine.
Mulţumesc!
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
