…in Ungaria ajunge
PRIMA ZI
Pe 30 iunie ceasul suna la patru dimineata. Ca de obicei cand ma mananca dorul de duca, nu mi se pare nimic in neregula cu ora si nici nu simt ca as da un regat pentru inca 5 minute de somn. Afara incepe deja sa se lumineze si inca nu ploua. Suntem pregatiti sufleteste pentru o excursie botezata de ploi. Prea multe prognoze anunta asta ca sa nu credem, iar udatura pare garantata cu acte in regula prin toate locurile in care ne-am propus sa ajungem. Dar asa cum ora patru pare o ora fireasca de trezire tot asa putina – sau multa? – ploaie nu are nici o sansa sa ne taie din avant si din placerea de a o lua din loc.
Petra, pui de calatori, se trezeste mai usor ca niciodata si incepe sa turuie, cu vocea aceea pitigaiata de somn, revarsand in urechile noastre inca amortite o cascada de cuvinte ce ne inveseleste dimineata.
Pastrandu-mi optimismul si speranta cea longeviva refuz sa imi pun costumul de ploaie. Ma urc pe motor, copilul este ambalat in scaunul de masina si prins cu centura, Alex e la volan, toata lumea este la locul ei si gata de drum. Bineinteles ca imediat ce iesim pe autostrada incepe si ploaia. O infrunt putin sperand sa ies de sub nor dar constat ca nu tine si trag pe dreapta. Alex imi sare in ajutor pentru a se uda si el si a-mi pune mai repede cu fundul in fata pantalonii de ploaie. Geaca nimereste in pozitia potrivita, noroc cu unicul fermoar. Remediez problema la urmatoarea oprire si desi ploaia ramane pana la urma in spatele nostru pastrez cel de-al doilea rand de haine pe mine pentru ca e destul de frig. In fata, Dealul Negru pare cuprins de ceata dar descoperim cu bucurie ca nu trecem decat prin urmele unei ploi, cu nori abandonati printre vai si cerul ramas senin in urma lor. Pe Valea Oltului traiesc din nou scena tirului intalnit ochi in ochi pe contrasens, dupa o curba, dar scap teafara multumind calduros pentru silueta supla a motocicletei.
Pe drum urmarim OMV-uri sau Petrom V-uri pentru locurile de joaca pe care Petra le cucereste cu bucurie de fiecare data cand oprim. E deja foarte cald. Nori negri ne ameninta tot drumul dar reusim sa mergem in continuare pe soare si uscat. Drumul e superb, foarte bine asfaltat, sinuos si liber, adica tot ce vrei ca sa te simti bine. Portiunea de dupa Sibiu e un mic cosmar, merg toti ca nebunii de parca ar fi curse intre camioane si masini. Ne hotaram sa ramanem spectatori la cursa, urmarind frumos de pe banda din dreapta bolizii de diverse forme si dimensiuni. Nu aflam care e linia de sosire si nici care e premiul dar la un moment dat soseaua se elibereaza din nou si ne continuam cu placere plimbarea.
Ne dam seama ca am ajuns destul de devreme aproape de Arad si ca am putea trece in Ungaria, desi nu ne planificasem asta. Ii sunam pe ai mei pentru a afla unde s-au cazat ei cand au iesit din tara si ne dau indicatii, pare destul de simplu. Mie nu imi vine sa cred ca voi reusi sa ajung aproape de Budapesta dar imi propun sa incerc macar. Ma simt foarte bine si as merge oricat dar sunt constienta ca la un moment dat tot voi obosi. Ma intalnesc a treia oara pe drum cu acelasi motociclist care imi face un semn admirativ de „OK!!!” – ma intreb de ce oare, o fi ghicit unde vreau sa ajung azi?
Inainte de Arad incepe coada. Se merge binisor dar nu mai e loc de depasit, coloana din fata e prea lunga ca sa merite efortul si atat timp cat se pastreaza o viteza buna stam linistiti in sir pana aproape de vama. Alimentam in graba, norii negri sunt mai aproape de noi ca niciodata, tuna si fulgera. Nu suna prea bine asa ca o convingem pe Petra sa se dea jos de pe tobogan si o luam repejor spre granita.
La controlul pasapoartelor vamesii raman interzisi de combinatia in care calatoreste familia noastra, se cheama unii pe altii si ne arata cu degetul zicand repetat: „unusual”sau „look, what a family” ! In mirarea lor uita sa imi ceara sa scot casca si ne vine sa radem stiind cate precautii se iau de obicei atunci cand e un copil la mijloc.
Pana la autostrada mergem mai regulamentar decat politia care asteapta in cateva echipaje sa prinda orice mica abatere. Pe autostrada timpul si kilometrii se scurg repede si in curand iesim la Lajosemizse pentru a cauta pensiunea pe care ne-o recomandasera parintii. Mergem vreo 5-8 kilometri si suntem descumpaniti ca nu vedem nici un semn prin oras asa cum ni se promisese. Aproape ca ne pierdem speranta cand vedem o tablita mica pe un copac pe care scrie raspunsul castigator: Ida Panzio. Asta e! Facem dreapta si imediat intram intr-o curte superba. Auzim din nou „unusual” atunci cand proprietara isi da seama ca eu sunt aceea care conduce motorul, imi povesteste de alti motociclisti care au mai trecut pe acolo, ma intreaba daca reusim sa mergem impreuna dat fiind ca motorul e mai iute ca masina si ii raspund, atat cat ma pricep in engleza, ca mai depinde si de om, nu doar de caii putere.
Ne cazam cu 40 de euro intr-o camera a la Ikea, foarte curata si mai mare decat am fi avut nevoie: pat dublu, pat pentru copil, canapea, birou mare, televizor. Privelistea in gradina este superba iar Petra alearga deja fericita prin iarba frumos tunsa si face poze cot la cot cu tati. Dupa sesiunea foto Alex fuge sa ia o bere rece si incropim o masa afara, pe o bancuta, pana cand tantarii ne alunga in interior.
Se intampla si miracolul ca Petra sa ceara la nani si sa ne puna sa stingem luminile. Aprindem doua veioze si mai stam putin de vorba in timp ce mititica aproape ca sforaie. Alex e multumit ca e cuminte in masina, doar jucariile nu prea vor sa fie cuminti si evadeaza cu succes peste tot.
Eu sunt multumita ca am facut 750 de kilometri si nu ma simt inca infranta, as mai fi mers daca ar fi avut sens. Terminam berea si adormim si noi satisfacuti de ziua care de obicei era cea mai grea dar care a trecut nesperat de frumos si usor. Noapte buna Familia F!
Citeste continuarea
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
