Impresii scrise de: Nelly

Perioada calatoriei: Decembrie, 2003


Sunt atatea locuri minunate pe frumosul nostru Pamant incat e probabil greu sa spui „in cutare loc a fost mai frumos decat in altul”. Si totusi eu am spus-o!

Ma numar printre putinii norocosi care au ajuns vreodata in Antarctica!

Am calatorit cu vaporul….

Cand am fost anuntati ca am ajuns, am alergat intr-un suflet afara pe punte. Tremuram din tot corpul, dar nu de frig, ci de emotie: ma aflam intr-un loc despre care stiam doar din documentare, carti, reviste si in care nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca voi ajunge vreodata!

O explozie de alb m-a facut sa inchid ochii pentru o secunda. Dupa ce i-am redeschis am simtit un nod in gat si mi-au dat lacrimile: inaintea mea se afla… Antarctica! Am alergat la balustrada si am tras adanc aer in piept: Doamne… si ce aer era acela! Cel mai curat aer pe care l-am respirat vreodata! Un aer ce parea nepamantean!

Maretia locului era absolut coplesitoare. Peste tot se zareau ghetari imensi, altii mai mici sau pur si simplu bucati de gheata plutind in deriva. Primul gand care mi-a venit in minte a fost: „Ce aglomeratie este pana si in Antarctica!” Dar incepand sa studiez mai bine am realizat ca este o aglomeratie organizata: nimic nu pare nelalocul lui, nimic nu pare sa foloseasca inutil spatiul acordat!
De fapt totul in jurul meu parea ca se inlantuie intr-un mod natural de cursiv! Micile bucati plutitoare, desprinse probabil din acei ghetari imensi aflati la orizont, dansau in jurul vaporului apropiindu-se, apoi departandu-se silentios unele de altele. Unele se desprindeau de batalion si se departau de parca ar fi urmat un curs bine stiut: de parca acolo trebuiau sa ramana.  Altele se zareau solitare la orizont de parca isi doreau singuratatea, izolarea.

Si apoi am inceput sa fac poze. Un moment crucial in care, tot facand poze in stanga si in dreapta, ma intrebam daca o sa-mi ajunga oare cardul de memorie! Ma rugam sa nu mi se descarce ca prin minune aparatul pentru ca totul merita fotografiat in Antarctica: pentru ca nu exista nimic asemanator, pentru ca era atata frumos in jurul meu incat simteam cu infrigurare ca trebuie sa surprind totul, absolut totul!

Nici o forma identica cu alta, nici un alb identic cu altul, nici o crapatura identica cu alta! Si gandeam: „ce simt cromatic, ce ochi pentru detaliu, ce precizie in forme, fascinanta lucratura a naturii!”

Imi simteam ochii si sufletul avizi de frumusete! Ma simteam coplesita, ametita de atata stralucire si grandoare! Luciul perfect al apei, razele parca ireale ale soarelui, zapada aceea virgina, tacutii locuitori – pinguini si foci – pasageri ai acelor case de gheata plutitoare vechi poate de mii de ani, totul parea sa poarte pecetea nemuririi! Si gandeam: „Doamne! Numai de-ar putea vorbi! Ce povesti minunate ar avea de depanat, ce lectii de viata ar putea da omenirii, ce demonstratie de convietuire linistitoare ne-ar oferi!”

Si apoi m-a izbit tacerea! Am realizat ca, desi erau foarte multi oameni pe punte, nimeni nu prea vorbea, sau daca unii o faceau, o faceau in soapta, de parca nu vroiau sa deranjeze! Nu era o tacere apasatoare, ci mai degraba linistitoare! Era ca si cum am pasit intr-o “biserica de gheata” atat de pura incat un noian intreg de sentimente m-a cuprins! Nu stiam ce sa fac mai intai: sa plang, sa rad, sa ma inchin, sa admir, sa cuget! Era ca si cum noi, acei oameni deosebit de norocosi ca ne aflam acolo, in inima Antarcticii, doream sa platim un tribut acelei minunate gazde pentru primirea maiestoasa in casa ei. Un tribut prin tacere, prin admiratie, prin contemplare si nimic mai mult!

Gandeam: „Doamne, aici totul pare rupt de realitate!” O oaza de liniste, un timp oprit in loc! O lume pura si naiva care nu stie ca traieste in paralel cu o alta lume, cea a oamenilor, plina de rautate, dusmanie si violenta! O lume care, aflata la marginea existentei, traieste atemporal, modest, in propriul sau ritm lent, nestiind ca se indreapta de fapt spre pieire! O pieire ingrata la care noi oamenii am supus-o! Si gandeam din nou: „Doar pentru ca ni s-a dat dreptul sa traim pe aceasta Planeta nu inseamna ca suntem stapanii ei, nu inseamna ca avem drept de decizie asupra vietii si mortii! Doar pentru ca nu suntem capabili sa intelegem vocea Planetei Albastre, nu inseamna ca ea nu are nimic de spus! Dimpotriva, desi noi o supunem la atatea atrocitati, ea continua sa ne tina in viata!”

Poate si de aceea am tacut cu totii cand am vazut Antarctica: dintr-un sentiment de vinovatie! Vinovatie fata de o frumusete atat de sincera si dezinteresata pe care natura ne-o oferea, si pe care omenirea este pe cale de a o distruge!

Antarctica a fost pentru mine una dintre experientele care m-au lasat muta de admiratie! Nu mi-am putut niciodata imagina ca voi fi napadita de atata caldura sufleteasca intr-un loc in care frigul este principala coordonata! Nu mi-am putut niciodata imagina ca voi fi capabila sa citesc atat de multe printre niste randuri nescrise, sa deslusesc tacerea, sa descopar niste trairi atat de puternice in mine insami la vederea unor „bucati de gheata”! Sa ma las cotropita de frumusete fara sa ma gandesc la nimic altceva, sa experimentez in secunde, minute, ore, ce inseamna o eternitate!

Cred ca Antarctica este fara drept si poate un loc de reculegere! Este mai mult decat un loc prin care treci: este un loc care trece prin tine! Idealistic vorbind mi-as dori ca toti oamenii sa aiba sansa de a pasi in aceasta „biserica de gheata”, pentru ca fiecare dintre noi sa putem purta in suflet un „manifest pentru viata” si atunci cu siguranta intreaga natura ar fi salvata: am intelege cu totii la timp ca trebuie sa ne salvam Pamantul de la pierirea la care l-am supus!