Viena cu parfum de scorţişoară (2)

24 decembrie 2001
În prima dimineaţă în care ne-am trezit în aşternuturile pufoase aveam amândoi pe feţe rânjete mulţumite şi fericite. Nu numai pentru că era 24 decembrie dar şi pentru că eram la Viena, era deabia începutul şi aveam în faţă atât de multe zile cu atât de multe lucruri frumoase de văzut. Am fi vrut să ne grăbim la cumpărături ca să ne “organizăm” şi noi un mini Crăciun, să ne luăm şi un cadou, dar nu ne-am dat prea tare silinţa, era prea bine şi prea vacanţă! Bănuiam noi că magazinele se vor închide mai devreme dar nu ne aşteptam să se închidă chiar atât de devreme. Când am reuşit să ieşim acestea trăgeau obloanele în spatele nostru: am reuşit totuşi să ne luăm un un cadou şi câteva prostioare de pus pe masă: caviar, cărniţă de curcan şi şampanie.

Am lăsat prada acasă şi am pornit la plimbare, dat fiind că mai aveam câteva ore bune la dispoziţie pentru hoinăreli. Am mers pe jos spre centru admirând, dacă se poate spune aşa, liniştea de pe străzi, simţind aproape tihna nevăzută din case. Am admirat si brazii frumoşi, perfecţi, frumos aliniaţi, mai mare dragul să alegi (nu ca din maldărele jalnice de la noi) şi ne-am zgribulit la vederea cunoscutelor reclame la Triumph – cum să nu ţi se facă frig când umbli aşa dezbrăcată pe nenumărate panouri?

După ce am vizitat Hofburg (vizită pe care o puteţi şi voi face acum, aici) am intrat în Stephansdom, unde se pregătea un concert. Ne-am gândit că ar fi frumos să ascultăm un concert în ajun de Crăciun, dar pregătirile durau şi durau iar frigul pătrundea tot mai mult în oase. Iar când a început am constatat că nici măcar nu se auzea prea bine până în spate – unde găsisem noi un loc şi după ce am stat atât cât să nu arate a dezertare, am pornit cu paşi rapizi spre primărie. Speram să mai prindem târgul de Crăciun, care era în ultima lui zi şi se închidea ca tot restul, în faţa noastră! Am apucat totuşi să bem un punch fierbinte, cu multe fructe în el, de la unul din puţinele chioşcuri de lemn care mai erau deschise şi să ne luăm nişte turtă dulce pentru mai târziu. Se întunecase deja, copacii erau plini de luminiţe, primăria gigantă era superb luminată iar gerul, ca să nu se lase mai prejos, sclipea şi el.

Notă din prezent: în prima mea vizită la Viena apucasem să văd târgurile de Crăciun în perioada lor maximă de expansiune iar acum eram puţin tristă că le-am pierdut. Ne-am promis că vom reveni, ceea ce am şi făcut, în iarna anului 2007. Apoi am introdus-o şi pe Petra cea mică în minunata atmosferă, în 2008. Despre cum e să mergi cu copilul la Viena am scris deja aici. Despre week-end-ul petrecut acolo în 2007 nu am apucat să povestesc. Poate voi insera amintiri şi din această experienţă, pe parcursul acestei povestiri.

Să revenim deocamdată la 24 decembrie 2001, în faţa primăriei din Viena. De unde am luat cele două tramvaie spre apartament şi, odată ajunşi, ne-am pus la dezgheţat sub duş. Alex a împachetat frumos cadoul ca să îl punem sub brăduţ, apoi am pregătit masa şi am aranjat în sufragerie. Chiar dacă ne consolam cu gândul că vom avea mai multe zile de petrecut în Viena, ne lipsea atmosfera de sărbători de acasă, ne lipseau ai noştri.

Nu cred că un Crăciun adevărat poate fi sărbătorit departe de familie, oricât de frumos sau exotic ar fi locul în care ne aflăm. Ne place şi ne dorim mult să călătorim, însă nu aş mai repeta acea seară. Noi suntem deja o familie, aşa că reuşim să ne simţim bine oriunde am merge, dacă îndeplinim minima condiţie de a fi împreună. Există însă momente în care realizezi că numărul sărbătorilor petrecute alături de părinţi poate fi numărat, că pentru ei eşti cel mai important om de pe pământ – şi de multe ori nu poţi înţelege asta până nu ai propriul tău copil. Poate unii dintre noi sunt mai înţelepţi însă noi, în tinereţea şi iubirea noastră autosuficientă, ne îndreptasem cu maxim elan spre Viena şi ne prinsese Crăciunul într-un oraş care ne demonstra importanţa familiei, un oraş care îşi lăsa turiştii singuri pe străzi sau în faţa magazinelor închise. Şi asta pentru că Sărbătorile se fac acasă, nu la ghişeu sau casa de marcat. În acea seară am înţeles că acasă ar fi putut fi oriunde, nu neapărat în România, atât timp cât la paharul de şampanie ne-ar fi însoţit şi cei dragi.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal:

Epidodul 2 | Episodul 3 | Episodul 4 | Episodul 5 | Episodul 6 | Episodul 7 | Episodul 8 | Episodul 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.