Impresii extrase dintr-un jurnal timpuriu de călătorie, scris în 1999, publicat aici în 2010, revăzut și ușor editat în 2026.
Era o noapte aflată aproape de graniţa cu dimineaţa, când nu mai vezi ferestre luminate, visele sunt adânci şi câinii din faţa blocului nu se mai urnesc din poziţia lor de covrig. Somnoroşi și nerăbdători, i-am aşteptat pe Mihaela şi pe Mircea, să ne ia pentru a pleca împreună spre Deltă. Am savurat pacea fremătând la gândul că acolo unde urma sa fim la mijlocul zilei vom inspira un aer mult mai curat. Bucureştiul chiar şi la acea ora a nopţii era greu de respirat. Undeva spre ieşirea din oraş un miros de mortăciune asortat cu varză stricată ne-a îngrozit şi ne-a făcut sa judecăm lumea din perspectivă extremist-ecologistă. În curând drumul s-a întins înainte liber și bine asfaltat. Soarele s-a arătat mai curând decât ne așteptam, fără blocurile și obstacolele care i-ar fi amânat strălucirea. Milioane de musculiţe și-au aflat sfârşitul în contact cu maşina umplând botul si parbrizul acesteia cu cadavre îngrămădite una lângă alta, libelule gigant au trecut ca avioanele prin faţa noastră. Natura palpita deja, chiar şi printre urzicile şi plantele ticsite cu melci de toate dimensiunile de la marginea șoselei.
Cu o vorbă – două şi o muzică urlând la casetofonul din maşină, cu o pisică trasă de coadă şi labe – pasagerul surpriză -, drumul până la Tulcea a părut scurt. Am parcat maşina şi am pornit să ne plimbăm prin port, pentru ca Mircea şi Mihaela să vadă ce noutăţi au mai apărut printre bărci şi şalupe. Îmi era o foame de aş fi mâncat şi mâța dacă n-ar fi avut blană, iar promisiunea unei porţii de mici transforma imaginea bărcilor în imense farfurii goale aşteptând să fie umplute. Nu mică mi-a fost dezamăgirea când am văzut că mititeii puşi pe grătare se încălzeau, nu se făceau, iar culoarea lor nu era îmbietoare. Aşa că am îndopat cu furie un baton gol şi nu tocmai proaspăt. Măcar de la asta nu mă puteam îmbolnăvi.
Ca să punem apoi paie peste foc, am pornit către piaţă pentru a face aprovizionarea. Piaţa! Îmi fusese frică tot drumul, să nu fiu eu pusă în situaţia de a cumpăra ceva şi a-mi dovedi totala lipsă de pricepere si cunoştinţe în căutarea preţului cel mai bun pentru produsul cel mai gustos. Experienţa mea în marketing nu m-ar fi ajutat să deosebesc nişte roşii de gradină de unele de seră sau pătrunjelul de leuştean. Ce să mai vorbesc de preț! Dumnezeu sau Alex şi Mihaela au reuşit, cu o îndemânare pe care am admirat-o sincer, să mă elibereze de această teamă, iar eu i-am urmat cuminte şi i-am ajutat la ţinut plasele.
Un drum de ţară cu praf şi multe gropi ne-a dus către pontonul unde prietenii noștrii aveau ancorată barca. Când ne-am suit în şalupa destul de mare cât să te plimbi prin ea, să stai în picioare pe margine fără să o înclini sau să te sui la înălţime deasupra cabinei, nu ne-a venit să credem că nu ne aflăm într-un film. Am pornit-o pe apa care se întindea la nesfârşit în faţa noastră, spre Uzlina. După vreo jumătate de oră n-aş mai fi vrut să nu mă mai dau jos din barcă. Ne aştepta o căsuță din lemn, alături de sora ei mai mică, bucătăria, şi de fratele renegat din spatele curţii. Ştiam că nu este apă curentă și electricitate, tocmai de aceea ne bucuram. Pentru noi, doi oameni crescuţi într-o cutie de beton, mirosul de iarbă, de lemn combinat, chiar de balta care acoperea o treime din curte nu reprezentau decât motive în plus pentru a ne debarasa de toate gândurile negre, de frustrarea acumulată în timpul serviciului, de tiparele şi graniţele create de civilizaţie.
Mă întorceam din spatele curţii, după o fructuoasă meditaţie asupra naturii, când am văzut năvălind spre mine un ghemotoc de blană, cu salturile sale iepureşti prin iarba înaltă, cu urechile ridicându-i-se deasupra capului de parcă ar fi fost aripi într-o haotică încercare de zbor. Iepurele dădea din coadă, era un câine. La o privire mai atentă am desluşit, printre buclele de blană, cele două mărgeluţe vioaie care îi erau ochii şi nasul negru ca de cauciuc. Arătarea drăgălaşă era o căţeluşă numită Pescăruş. Poate că numele i se trăgea de la fluturatul caraghios al urechilor sale. În scurt timp au apărut și doi pui de ciobănesc german, cam tăntălăi și împiedicaţi, dar niciodată despărţiţi. Pescăruş şi-a dovedit pe tot parcursul şederii noastre acolo eficacitatea în înlăturarea de lângă mâncarea noastră a celor doi intruşi flămânzi şi neciopliţi. În timp ce ea însăşi, un câine fără nici o urmă de rasă şi educaţie, nu încerca nici măcar să adulmece carnea ce îi stătea deseori la câţiva centimetri de bot.
După ce am descărcat am suferit un moment de pierdere a dreptei judecăţi şi nu am protestat în faţa propunerii lui Mircea de a mi-l fura pe Alex pentru câteva ore, înapoi în Tulcea, unde avea ceva de rezolvat. Am regretat acceptul pe care l-am dat, următoarele ore petrecându-mi-le într-o căldură infernală, vorbind cu Mihaela, înjurând amândouă că nu ne-a trecut prin cap să mergem şi noi cu ei, sărind în sus la fiecare zgomot de motor de barcă şi încercând să număram, fără ceas, orele scurse de la plecarea lor. În cele din urmă am hotărât să mă răcoresc, şi la propriu şi la figurat, printr-o baie în Dunăre. În clipa în care mi-am băgat coada în apă şi am început să mă bălăcesc, cu acel peisaj mirific în jur, am uitat de toţi nervii. Apa rece în jurul corpului încins, soarele pârjolindu-mi pielea care ieşea din când în când la suprafaţă, ciripeala şi foşnetul din copaci, toate afirmau fiinţa mea vie, aflată în contact cu natura, cu fericirea.
Pluteam încă pe apă când i-am văzut venind. Am ieşit repede ca să nu îi încurc la “parcat” sau priponit barca de copac. Alex era căţărat pe botul bărcii, rumenit deja de soarele puternic. M-am uitat la el simţind din nou cât de mult îl iubesc pentru chipul lui luminos, pentru felul în care se uita la mine, pentru cât de dor îmi fusese de el în cele doar trei ore cât lipsise şi pentru sfera care o completa acum prezenţa lui. Bineînţeles ca m-am prefăcut puţin supărată, ca altădată să nu mai irosească nici măcar o secundă din timpul pe care l-am fi putut petrece împreună.
Alex şi Mircea au hotărât imediat să facă încă o treabă de băieţi şi anume să meargă la vânătoare de râme. De data asta nu i-am mai lăsat să scape şi am plecat cu ei. M-am simțit vinovată că am lăsat-o pe Mihaela să se lupte singură cu puii pe care aveam să îi punem pe grătar seara, dar eram hotărâtă să nu mai las încă o ora să treacă pe lângă mine şi Alex, separaţi. Am sărit din nou în barcă şi am pornit către locul cu pricina. Am intrat pe un canal mai mic şi ticsit cu vegetaţie, am ajuns la o intersecţie şi am oprit lângă un câmp mlăştinos. M-am aşezat pe o bucată de pământ uscat în timp ce bieţii bărbaţi au intrat în mocirlă şi au început să o răscolească. Cât s-au murdărit ei până la coate cu noroi, eu am privit soarele care se pregătea să apună şi am ascultat respiraţia baritonala a pământului răscolit de lopată.
La întoarcere am oprit şi am cules lemne pentru focul planificat. Se însera, iar din curtea vecină se auzeau bocetele unei localnice a cărei viţică se pierduse sau fusese furată. Am aprins focul într-un întuneric gros, de noapte fără lună. Singurele surse de lumină în jurul şi în interiorul casei erau o lanternă şi o lampă cu gaz aşa că ne-a fost greu să vedem dacă puiul era făcut sau nu. Țânțarii care ne-au atacau au fost atât de numeroși, încât am fugit în casă și am pregătit masa în bucătărie pentru a mânca cel puţin în linişte, salvaţi de spirala salvatoare.
Nici nu mai ţin minte când am adormit odată ajunsă în cameră. Un somn sănătos m-a lipit de pat până la cântatul cocoşilor. La micul dejun am mâncat cu poftă pâine pe vatră adusă de o bătrânică măruntă şi sfioasă, cea care cu o seara înainte îşi bocea amar viţica. Apoi ne-am pregătit pentru o zi de pescuit. De două tipuri de bărbaţi m-am ferit eu: microbiştii şi pescarii. Însă aici aversiunea mea se mai îmblânzise, pentru că în astfel de locuri pescuitul îşi avea rostul şi farmecul lui, ce altceva puteai să faci la urma urmei pe atâta apă? Am cercetat cu binoclul un pelican, am intrat pe canale şi am găsit un loc mai liniştit unde Mircea a scos undiţele. Eu m-am pregătit împotriva soarelui de prânz și m-am simțit snoabă în timp ce mă acopeream cu o cremă de protecţie. Am hotărât că snobismul nu e un lucru chiar aşa de rău atunci când e vorba de pielea ta. Iar cum acesta se ia, ceilalţi mi-au urmat exemplul şi sfatul. În cele din urmă nu eram cu toţii decât nişte orăşeni deghizaţi, sensibilizaţi de toată mizeria şi poluarea Bucureştiului, de toate hainele care ne acoperă zi de zi și de zidurile care ne înconjoară, îndepărtându-ne chiar şi de lumina soarelui.
Am stat şi m-am bucurat din nou de apă, de soare, de culorile sidefate ale peştilor zbătându-se în aer. Când ne-am întors acasă a fost numai pentru a pleca din nou, în alt loc unde se putea pescui somn. Somn nu am pescuit însă Moş Ene m-a cam tras de ochi. Ar fi fost imposibil de imaginat că voi refuza să mănânc peşte, dar am renunţat la masă şi am preferat să mă retrag cu iubitul meu în cameră, să ne unim trupurile pârjolite de soare şi apoi să adormim ca două animăluţe obosite de căldură, de apă, de atâta dragoste.
În ziua următoare făceam deja parte din atmosfera acelor locuri. Urma să dăm din nou cu nasul de Bucureşti și nu-mi mai păsa, stiam că timpul e la dispoziţia mea şi că va trece încet, numai ca să îmi facă mie pe plac. Am renunțat din nou la masă și am plecat la pescuit. Am poposit de data asta, spre norocul pielii mele aflată la limita pericolului, pe o bucată de uscat unde eu m-am ascuns repede la umbra unui copac uriaş, lipindu-mă de pământ, lăsându-mă din nou în voia lenei fără de pedeapsă. Nu peste mult timp s-a întins şi Alex alături de mine. Trupurile noastre, în contact cu pământul, și-au manifestat instinctiv dorinţa de a se lăsa pradă naturii în forma ei cea mai pură şi mai spontană. Dar cum urma de civilizaţie din noi ne-a împiedicat să ne manifestăm, am preferat să ne privim şi să lăsăm doar imaginaţia să zburde.
Înainte de plecare, am poposit pe terasa unui viitor hotel de lux, situat paradoxal acolo unde am fi crezut că aceste spaţii nu îşi pot găsi clienți. Acela a fost primul proiect ce a distrus sălbăticia şi farmecul locului, ştiu că acum numărul pensiunilor din zonă a crescut şi sunt sigură că, dacă ne-am întoarce acolo, ceea ce ne-a rămas în amintire ar fi de neregăsit.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
