Momente de cacao şi schiţe tunisiene

Această poveste de călătorie a participat la prima ediţie a Concursului de Poveşti din LumeaMare, desfăşurat la Ceainăria GreenTea. Îi mulţumim lui Marian Enache şi îl mai aşteptăm cu poveşti din LumeaMare!

E sfârşitul lui 2004 şi ne decidem – 4 prieteni – să nu pierdem o aşa ocazie: excursie de 7 zile în Tunisia, cu două excursii incluse (una de o zi la Tunis şi una de două zile cu un traseu foarte promiţător), hotel de 3 stele în ceea ce ulterior aveam să numesc “Mamaia Tunisiei” (aka Sousse) şi demipensiune. Totul la puţin peste 300 de euro. Două mici dezavantaje: plecare din Budapesta şi perioada (sfârşit de ianuarie – început de februarie). Facem calcule şi ne dăm seama că incluzând şi trenul la cuşeta până în capitala ungara, dus-întors, tot e “mocangeala”. (Pe vremea aia nu prea ştiam de low costs şi nici nu ştiu să fi existat charter-e din Bucureşti spre Tunisia…)

Ajungem în Budapesta pe un ger năprasnic, dar ne încălzeşte gândul că în câteva ore vom fi la soare, poate chiar pe plajă. (Aiurea…)

Ne îmbarcăm într-o cursă Tunisair spre Monastir, din care două detalii mi-au rămas în minte: cănile de plastic în care serveau cafeaua şi ceaiul erau reciclate (minunat!), dar cu urme de grăsime pe ele (noroc că am făcut armata…); şi o stewardesă (ştiu, corect politic se spune flight attendant) care, deşi avea vârsta celor de pe Tarom (circa 60 plus) nu căpătase acreala referinţei, ba dimpotrivă: avea un zâmbet cald şi sincer, ce te făcea să te gândeşti la cele mai plăcute lucruri lumeşti…

La capătul acestui scurt şi în-cele-din-urmă-plăcut zbor arunc ochii pe geamul avionului în jos şi văd o chestie neagră cu multe dungi albe pe ea. Ce să fie, ce să fie? Deşertul n-are cum, că venim de pe mare… Asta e! Era marea plină de valuri, create de un vânt aşa de puternic încât aproape lovirăm pistă cu o aripă la aterizare. Aplauze: nu s-a întâmplat. Noroc sau pilot excelent? Nu mai contează. Oricum, primul moment cu adevărat neplăcut a fost când ne-am dat jos din avion şi am simţit pe pielea noastră un vânt rece şi o ploaie mocănească. Deh, au şi ei mocanii lor, dar cu capre şi cămile 🙂 Lecţio prima: data viitoare când pleci departe uită-te şi tu pe un acchiuuedăr, pe un sit de meteo, ceva, şi mai ales nu te aştepta să găseşti vară în ianuarie nici chiar pe malurile sudice ale Mediteranei. Şi doi: nu te duce acolo ca o floare; ia o geacă mai groasă sau măcar două pulovăre. Unul va fi prea puţin!

Ajungem la hotel. Exact ca la noi: neschimbat de la inaugurarea din anii ’70-’80, dar măcar curat. Ce a fost remarcabil aici: mâncarea excelentă şi destul de bogată.

Sousa asta e chiar lungă ca Mamaia şi noi chiar stăteam într-un capăt ca cel dinspre Năvodari. Adică pentru a ajunge în centrul staţiunii aveam de mers, nu glumă. Adică nu era de mers… pe jos. Faza realmente bună era că puteai lua taxi la comandă, care costa incredibil de ieftin (comparativ cu România). Şi dacă tot vorbim prima dată de transport auto, mare grijă, mare, când treceţi strada: tunisienii par să creadă că zebra e locul unde… papagalii de pietoni au un loc al lor să o mierlească. Sic.

Oraşul e drăguţ şi curat, localnicii idem, mai ales la adjectivul doi. Căci drăgălăşenia lor ca întreg este afectată de comercianţi ca parte. Cu alte cuvinte, dacă nu ai un grad mare de toleranţă şi umanism care să-ţi aducă aminte că săracii (unii, desigur) de ei aşa îşi câştigă pâinea – făcând TOT ce pot ca să îţi vândă chiar şi-un “nimic” -, te vei simţi agresat şi chiar vei fi. Da, spre deosebire de Turcia, de exemplu, unde negustorii se fac luntre şi punte ca să le calci pragul, dar se opresc la a-ţi vorbi, în Tunisia (ca dealtfel şi în Egipt şi Maroc, unde am fost ulterior) merg până la a trage de tine (!) în prăvălie. Prima dată poţi zâmbi, a doua poţi îngădui, dar de la a treia încolo parcă ţi se taie. Cât despre ce şi cum îţi vând, am o poveste spre sfârşit.

De văzut în Sousse este medina – cetatea veche – cu souk-ul – hai să-i zicem “piaţa”. În rest, oraşul – măricel, dealtfel – nu mi-aduc aminte să fi avut ceva special la oferta… turistică. Ce m-a fermecat au fost locurile văzute în excursiile plătite despre care vă voi povesti sau în impropriu-numita “drumeţie” către Port el-Kantaoui. Zic “impropriu” pentru că asociem drumeţia cu muntele. Noi am plecat din hotel pe plajă şi după câţiva kilometri de mers uşor am ajuns în ce se spune – şi cred că pe drept cuvânt – că este staţiunea de lux a părţii acesteia de Tunisie (se pare că insula Djerba e crème de la crème…). O arhitectură mai modernă, un aspect mai îngrijit şi puţin mai cosmopolit al locului, dar mai ales portul – în care erau atât de multe iahturi! – fac ca această aşezare să atragă turiştii mai cu dare de mână, în special pe cei care îşi lasă la iernat ambarcaţiunile private… Lux, ce să zic?

Ei, şi hai să vă spună Marian Enache care a fost (şi spera să rămână) cel mai jenibil moment din viaţa lui, a unui om care şi-a făcut un credo din a-i respecta pe ceilalţi, de la vlădică până la opincă, şi a le vorbi frumos, încât să nu-i jignească vreodată. Ca să atingem toate obiectivele excursiei de două zile a trebuit să plecăm cu noaptea în cap: pe la trei dimineaţa. Frig ca la Bucureşti, nu altceva. Şi un pic de burniţa… Autocarul ne-a luat pe noi primii – “cei de la capatu’ staţiunii” – şi trecea pe la fiecare hotel să mai culeagă câte doi-trei turişti unguri. Ei, bine, da, avionul cu care venisem era plin de ei – firesc, nu? Eu, care mi-s rom minoritar şi cu mare respect pentru diversitate, nu am şi n-am avut niciodată ceva împotriva vreunui neam lumesc. Numai că în dimineaţa aia – una dintre rarisimele în care eram şi eu morocănos – mă întrebam în sine “de ce dracu’ trebuie să plece ăştia în excursia de două zile cu troller-ele cu care au venit pentru şapte şi aşteptam atât de mult până le urcă în cală?”. Ulterior aveam să înţeleg că ghidul ne oprise celor (numai) opt romani care eram în autocar fix locurile din faţă, eu stând în al doilea rând din spatele şoferului. Cele două locuri din fata urmau să se ocupe. Şi vine Momentul meu. Din păcate nu de glorie. Urcă o doamnă – da, s-a dovedit a fi o adevărată Doamnă – cu o sacoşă de fâş, nu mai mare decât rucsacul meu de deasupra capului, pe care o aşează tot acolo. În secunda doi mă trezesc că nu mă mai întreb “în sine”, ci cu voce tare: “Ce dracu’ faci, fă, cu paporniţa aia, unde dracu’ o mai pui…?” Şi în secunda următoare, când nici unul dintre cei trei prieteni ai mei sau ceilalţi doi romani nu se aşteptau decât la linişte, femeia spune pe un ton cât se poate de calm, elegant şi demn către tânăra care tocmai se urca în autocar: “Hai, mamă, că mai sunt români. Nu suntem singure…”. Niciodată în viaţa mea nu mi-am dorit mai mult ca atunci să se caşte sub mine o groapă în care să dispar, să nu mă (mai) vadă nimeni… Şi cum groapa nu apărea, iar râsetele aproape isterice ale companionilor mei nu mai pridideau, îmi puneam realmente problema să mă dau jos şi să renunţ la excursie: cum aveam eu să stau două zile cu victima prostiei mele chiar pe locul din faţă şi cum puteam să o privesc în faţă, la lumina zilei? Desigur că nu am făcut-o, şi asta poate pentru că ruşinea m-a ţintuit pe scaun, cu capul în jos şi ochii în podea, până pe la răsăritul soarelui. Ulterior, femeia avea să îmi vorbească de parcă n-ar fi auzit mizeria mea orală. Lecţia cea mai dură, deci: nici dacă eşti în Antarctica sau Himalaya nu te slobozi la gură, căci cineva s-ar putea să te înţeleagă. Şi cine-o face ca mine, ca mine să păţească!

În fine, au urmat două zile care au meritat toţi banii pe care i-am plătit la agenţia de turism şi mai ales – e ultima oară când o menţionez  🙂 – povara de a fi trebuit să înfrunt ochii distinsei românce. Măcar în câteva cuvinte merită menţionate:

–         El Djem, unde aveam să descopăr că romanii au construit acum 2300 de ani un amfiteatru cu 35.000 de locuri, puţin mai mic decât Colosseum-ul din Roma, dar atât de bine păstrat şi de o grandoare cum nu mă aşteptam să întâlnesc aici (face parte din patrimoniul UNESCO);

–         Matmata, o aşezare cu câteva locuinţe de – mi-e greu să îi numesc aşa, dar e “denumirea turistica” – troglodiţi: oameni ale căror case sunt săpate în pământ (ştiu că până nu demult trăiau şi la noi “troglodiţi”, în bordeiele din Oltenia sau Bărăgan, deşi ale noastre aveau acoperiş, ale lor nu…); într-o aşezare similară, în care am înţeles că se găseşte un hotel de lux (!!!), s-au filmat scene din noul “Război al stelelor”;

–         “Sahara”, cu “staţia de cămile” înşirate ca taxiurile la noi, unde, după ce ne-au îmbrăcat cu un fel de halate dungate şi ne-au făcut nişte turbane albastre pe cap, ne-au urcat câte doi pe un animal şi ne-au plimbat, chipurile, prin deşert (eram la marginea marginii lui; dunele nu aveau mai mult de doi metri înălţime); încă mă urmăreşte faţa tristă a copilului căruia nu i-am dat decât jumate din banii pe care mi s-a sugerat să-i dau ca răsplată a călăririi dromaderului, şi care nu ştiam că sunt mâncarea pe o zi a întregii lui familii :-(;

–         oaza în care am înnoptat la un hotel de vreo patru stele… optzeciste, dar cu o cină memorabil de îmbelşugată şi savuroasă şi care, dintre toate locurile pe care le-am văzut până acum în viaţa mea, este cel mai liniştit, în care m-aş retrage dacă aş vrea să fiu aproape mot-a-mot rupt de lume şi să mă regăsesc;

–         sotul (=lac cu apă sărată, care seacă în mare parte a anului) pe mijlocul căruia trece o şosea trasă cu rigla, oferind şi el un peisaj neîntâlnit prin partea noastră de lume;

–         excursia cu jeep-urile prin munţi – nişte munţi cafenii, de o uscăciune selenară, ireală parcă – şi cele câteva opriri uimitoare pe traseu: un pârâu cu apa termală, “ascuns” între nişte stânci, care era sursa de viaţa a unui mare sat; o cascadă de câţiva metri – da, în deşert! –  unde se filmaseră scene din “Pacientul englez”; şi încă un loc prin care trecuse aceeaşi poveste, cu acelaşi pacient – un hotel de cinci stele construit special pentru a se încadra în mediu, care pe dinafară arăta a ciudată citadelă de piatră şi pământ, uşor de trecut cu vederea, iar pe dinăuntru te făcea să simţi parfumul fermecător – oricare va fi fost el – al idilei dintre personajul Kristinei Scott Thomas şi al lui Ralph Fiennes;

–         în fine, vechiul oraş regesc Kairouan, devenit cel mai important centru de manufacturare a covoarelor pe care noi le numim “persane”, din care am văzut câteva atât de frumoase că nici nu-ţi puteai închipui altceva despre ele decât că pot zbura şi că vin din “1001 de nopţi”.  Poate şi de asta te costă unul o mână şi-un picior 🙂

A urmat, după o zi, excursia prin ploaie, vânt şi frig la Tunis, cu vizitarea ruinelor Cartaginei şi a micului Sidi Bou Said, renumit prin albastrul ferestrelor, porţilor şi obloanelor, uimitor de asemănătoare cromatic cu cele din Delta şi Dobrogea noastre. (Dacă stai, însă, şi te gândeşti că ele au fost primele care au luat contact cu civilizaţiile vechi, antice, nu ar fi de mirare cum că acest albastru mediteranean a ajuns la porţile noastre maritime.)

Cartagina m-a fascinat, ca şi El Djem, prin nivelul tehnologic şi de civilizaţie atât de avansat la care ajunseseră oamenii din Lumea Veche, din păcate iremediabil distruse de bezna dogmei religioase cretine a Evului Mediu (absenţa consoanei “ş” şi sensul neaşteptat sunt total asumate).

Tunisul este surprinzător, în partea lui centrală, prin coexistenţa bizară, dar deloc deranjantă, a clădirilor ce amintesc de colonialismul francez şi a medinei cu adevărat mari şi întortocheate, pline de prăvălii care vând te-miri-ce, de la electrocasnice mici până la obiecte vechi, artizanale – exact ce cumpără turiştii mai abitir – şi cu irezistibile cafenele sau mici ateliere în care se fac “de toate”: vezi Moşii lui Caragiale! Dintr-un asemenea magazinaş mi-am cumpărat şi eu un pandantiv de argint foarte special ca formă, care a venit pus pe un lanţ şi el special, ambele îmbrăcate într-o poveste pe care am vrut pe loc s-o iau cu mine: obiectul atârnând este simbolul (mai degrabă blazonul) unuia dintre cele 14, parcă, triburi de populaţii nord-africane pre-arabe, luptători neînfricaţi din coasta cine-ştie-cui şi sorgintea nobilă a vreunui strămoş de Hannibal… Nu, nu Lecter 🙂

Şi dacă tot am ajuns la poveştile obiectelor de cumpărat, nu pot să nu evoc un ultim moment din seria celor cu care am început. În ultima zi ne-am dus să ne luăm – ce altceva decât – suveniruri. Nu ştiu cum am ajuns cu unul dintre amicii mei într-un magazin mic, dar foarte cochet, în care tânărul vânzător a simţit el o mare slăbiciune a noastră pentru artă, frumos, exotic, original, mătăsos… Pentru orice obiect, de fapt, care era acolo de vânzare şi – către care doar dacă ne uităm cu coada ochiului – începea să-şi spună, prin gura negustorului, povestea hipnotică, exact că şarpele Kha: “acessst covoraşşş de numai 80 pe 50 de centimetri, sssuperb ţesssut manuaaaalll, care face ape-ape ca luna pe sssuprafaţa unui lac, are pe el sssimbolurile celor 12 luni ale anului şşşşi cele şşşapte zzzile ale sssăptămânii şşşiiii…” Tot universul, toată cosmogonia erau în acel covoraş, care arăta, ce-i drept, destul de bine şi pe care am reuşit “să-l scoatem” de la echivalentul a 50 de euro la 40. Uau: super afacere pentru un covor ţesut manual, din mii şi mii de firicele de mătase, nu? Încă o dată zic că cine va face ca mine, ca mine să păţească: ajunşi în bazar vedem – ei, aş, de unde negru? – multe culori în faţa ochilor: zeci de modele de covoare identice cu al nostru, la numai vreo 8 euro bucată, că, deh, sunt făcute pe bandă, la fabrică, dintr-un plastic de foarte bună calitate. Măcar atât. Lecţio ultima, lecţio brevis: cercetează bine “piaţa” şi negociază la sânge!

Una peste alta, Tunisia e o ţară care merită văzută cu prisosinţă, mai ales de cei care sunt fascinaţi de istorie, lumea arabă, peisaje contrastante şi mai mult decât orice de natura umană. Care mă face, dealtfel, să mă gândesc şi acum dacă medalionul meu cu poveste, pe care chiar îl iubesc, este din argint, “cum mi-a zis omul”, sau din alpaca. Voi trăi şi voi afla…

PS Dacă ajungeţi la Tunis ar fi păcat să nu vedeţi mozaicurile romane din Palatul Prezidenţial (un fel de Muzeu Cotroceni al nostru) şi nu vă faceţi griji dacă aţi uitat umbrela: vor apărea ca din pământ comersanţi ambulanţi care vând pentru circa vreo 10 euro umbrele nu de unică folosinţă, ci de unică… deschidere! Cum să nu râzi? 🙂

Impresii scrise de: Marian Enache

Perioada călătoriei: ian – feb 2004

Articole similare:

Cele mai lungi două zile: Marrakech