călătoria ca mod de viaţă sau viaţa ca o călătorie |
"Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going."
Paul Theroux |
Feb
2010
Cele mai lungi două zile: Marrakech
A început cu o seara în care, înfăşurată într-o eşarfă, încercam să îl fac pe Alex să ghicească ce destinaţie surpriză i-am pregătit. Aranjasem totul fără să îi spun nimic şi eram încântată că reuşisem să ţin destul de mult timp secretul. Şi mai mare mi-a fost satisfacţia atunci când am văzut că Alex numea toate destinaţiile posibile, mai puţin Maroc şi când i-am văzut expresia uşor încurcată atunci când i-am pus în faţă un pliant cu Marrakech. A fost o nebunie scurtă şi frumoasă. Două zile pline de mers cu avionul pentru a ne petrece alte două zile acolo.
Se însera deja când am aterizat pe aeroportul primitiv din Marrakech. Am făcut o plimbare pe pistă până la clădirea mică unde ne-au fost verificate paşapoartele. Ştiam că vom fi aşteptaţi de o maşină care ne va conduce la riad şi ne-am bucurat să o găsim în faţă. Am avut senzaţia de siguranţă atunci când am pornit pe străzi mari şi curate, străjuite de palmieri. Sentimentul nu a durat mult pentru că în scurt timp am intrat pe porţile oraşului vechi. Eu îmi dorisem să fim cazaţi în medina, în buricul tradiţional al oraşului, dar tot eu nu mă simţeam prea confortabil văzând că zidurile fără ferestre ale caselor roşiatice se strâng din ce în ce mai mult în jurul maşinii, că oamenii ne privesc cu aroganţă şi curiozitate, în timp ce întunericul nu făcea decât să ne crească starea de nelinişte. La un moment dat accesul maşinii mari de teren a devenit imposibil şi am fost lăsaţi cu tot cu bagaje în mijlocul străzii, alături de localnici şi fără nici o urmă de proprietar. „Vine imediat” ne-a asigurat şoferul şi a plecat. Într-adevăr nu a durat mult şi a apărut şi gazda noastră, un francez scund cu ochi albaştri, veseli. L-am urmat pe străzi ce continuau să se îngusteze, nepromiţând nimic bun, apoi am coborât nişte trepte sub nivelul străduţei, pentru a intra pe o uşă metalică greoaie şi veche. Aveam inima strânsă şi începeam să mă întreb dacă pozele de pe internet fuseseră o păcăleală. Dar imediat ce am intrat în paradisul verde al curţii interioare, specifice unui riad, am răsuflat uşuraţi.
O mica fântână clipocea într-un bazin cu apa limpede pe care pluteau petale proaspete de trandafir, lumânărele aprinse peste tot încălzeau atmosfera iar vegetaţia abundentă împrospăta şi răcorea aerul. Am fost conduşi la camera noastră pe care gazda ne-a prezentat-o ca pe o piesă de muzeu, povestindu-ne despre autenticitatea cadrului de lemn filigranat ce încadra patul, despre felul în care camera mică păstra stilul de viaţă autohton. Explicaţiile sale au fost însoţite de câteva instrucţiuni tehnice şi de rugămintea de a avea grijă de cuvertura adusă personal de el din adâncul Africii, lucrată manual de nu ştiu ce trib. L-am asigurat că vom preţui cum trebuie tot ceea ce era acolo şi am început apoi să punem întrebări legate de labirintul prin care trecusem şi de siguranţa de a ieşi dincolo de zidurile reconfortante ale riadului. Am fost asiguraţi că nicăieri nu suntem mai în siguranţa, tradiţiile şi religia dură reprezentând cea mai bună barieră în calea răufăcătorilor. Am acceptat totuşi cu entuziasm propunerea lui de a ne însoţi în prima seară şi a cina la un restaurant din renumita piaţă Jemaa el-Fna. Eram obosiţi şi încă neîncrezători aşa că felul lui relaxat şi agil de a „naviga” pe străduţe ne făcea seara mai plăcută decât ne aşteptasem. Când am ajuns în piaţă nu ne venea să credem câtă agitaţie era. Am făcut un tur printre vraci, dansatori din triburi berbere, povestitori, îmblânzitori de şerpi, femei care încercau să îţi facă tatuaje sau personaje dubioase care treceau şoptind printre dinţi „haşis, haşiş”. La sute de tarabe se găteau felurile bucate, fumul gros ridicându-se deasupra mulţimii. Am urcat apoi la o terasă situată la etajul unui restaurant, de unde puteam vedea animaţia întregii pieţe. Am mâncat şi am stat la palavre până când fumul s-a risipit şi piaţa a început să se golească.
Următoarele două seri le-am petrecut tot acolo, forfoteala şi agitaţia exotică a locului atrăgându-ne ca un magnet. Dimineţile le lăsam să curgă lin, pe terasa de pe acoperişul riadului, savurând un mic dejun delicios adus sus cu un coşuleţ legat cu sfoară. Zilele fierbinţi dar totuşi suportabile – lucru datorat lunii octombrie şi umidităţii reduse din aer – le petreceam vizitând momumente sau alte riad-uri ce serveau drept galerii de artă şi totodată restaurante cochete. Uneori ne prindea ora rugăciunii pe terasa unui riad şi ascultam înfioraţi cum chemarea la datorie se răspândea prin difuzoarele moscheilor, începând de la una şi continuând să se adauge, pentru a acoperi în final într-o perdea sonoră de neînţeles, întregul oraş. După plimbarile de seară ne plăcea să mai zăbovim cu picioarele în apa bazinului acoperit de petale de trandafir şi apoi pe saltelele întinse pe acoperişul riadului unde eram cazaţi, până când somnul învingea şi ne trimitea în intimitatea minimalistă şi în acelaşi timp exotică a camerei.
Totul în jur era alcătuit din contraste: străzile cărămizii înguste, uscate şi primitive, contrastau puternic cu interioarele luxoase şi abundent decorate. Improvizaţia contrasta cu bogăţia detaliului şi încărcarea decorativă pe care o găseai în monumente, bazare, tesături. Murdăria din pieţele ce vindeau legume direct de pe asfalt contrasta cu luxul restaurantelor a căror bucătărie ne încânta la culme gustul. Fierbinţeala unei zile contrasta cu răcoarea pe care o găseai într-o grădină sau în cel mai bun suc de portocale din lume. Femeile retrase şi acoperite contrastau cu insistenţa şi amabilitatea bărbaţilor comercianţi.
Uşoara teamă pe care o aveam faţă de o cultură diferită de a noastră a disparut pentru că, prin contrast, încântarea şi-a făcut loc iar timpul a căpătat alte dimensiuni în Marrakech. Au fost cele mai lungi două zile din orice excursie pe care am făcut-o.
Am preferat sa descriu doar impresiile şi senzaţiile trăite în Marrakech. Găsiţi informaţii concrete, utile şi foarte interesante în articolul scris de Imperator, Buget pentru Maroc.
Impresii scrise de: Roxana
Perioada călătoriei: 2006
Articole similare:
- Buget pentru Maroc
- Poveşti din LumeaMare 5 – impresii
- Rezumatul săptămânii 8-14 feb
- Cum şi unde negociaţi prin Lumea Mare?
- Miroase a vară
7 Comentarii la “Cele mai lungi două zile: Marrakech”
Lasa un Comentariu
trafic
LumeaMare in zelist
Vreau la soare
(( Uitandu-ma la pozele tale am observat femei cu voal. Stii ce ma intreb? Oare Tudor Chirila, care a scris la el pe blog cat de sexy e o femeie cu voal, careia i se vad doar ochii, ar mai sustine acelasi lucru si pe caldura aia?
[...] Într-o clipă, gîndul m-a dus la una dintre cele mai inedite destinaţii din trecut: Maroc [...]
Marakeshul este unul dintre cele mai frumoase, exotice, romantice…etc (epitete) orase pe care le-am respirat vreodata!
amin!
[...] care nu am mai fost, să planific totul fără să îi spun. Şi uite aşa am luat biletele pentru Marrakech, pe care chiar şi atunci le-am putut reţine online dar le-am ridicat offline, de la o agenţie [...]
[...] bazarul din Marrakech am plecat cu… o ditamai cuvertura. Făcută manual de femei din triburile berberi (pe bune, am [...]
[...] spun aici nimic de capul de oaie ce se mănâncă în Marrakech, dar mă uit în jos la… picioarele porcului şi singurul preparat ce îmi vine în minte [...]