Cocktail de Istanbul

Am mai vorbit despre Istanbul chiar de curând aşa că impresiile proaspete ale lui Tudor Totoescu, unul dintre cititorii noştri fideli, au picat la fix pentru a adăuga o notă culinaro-religioaso-umoristică asupra binecunoscutului oraş. Niciodată nu poţi spune că ai cunoscut suficient de bine un oraş (nici dacă trăieşti în el) aşa că iată mai jos o nouă perspectivă.

Pe scurt – o incursiune culinară de excepţie. Dintre toate oraşele pe care le-am vizitat, Istanbul pur şi simplu miroase incredibil de bine. Nu cred să fi trecut pe vreo stradă sau străduţă fără cel puţin un local cu un nene mustăcios la intrare care să te îmbie la un kebab.

De pui, de oaie, cu lipie, în chiflă, cu sosuri sau fără, fel şi fel de mirodenii se adună într-o atmosferă pe care fie că eşti sau nu gurmand, o respiri cu plăcere. Nu este un oraş în care poţi spune că mănânci scump – nici pe departe. Prin religia islamică, deci încă de la bază, nici un seamăn nu trebuie să ‘faca foamea’ cum ar spune românii. Cei mai slabi de buzunar pot oricând să se înfigă într-un covrig cu susan imens pentru 0.25 EUR. Mai adaugi nişte scoici cu zeamă de lămâie sau peşte proaspăt prăjit şi te saturi.

Pentru a mai spăla din păcatul petrecerii sfintelor sărbători de Paşte într-o ţară “păgână”, am ales să “luăm lumina” participând la slujba mitropoliei greceşti din istoricul cartier Fanar. Toate bune şi frumoase până când s-a umplut toată curtea de un cocktail greco-italian aproape de vârsta a treia, îmbrăcaţi la 4 ace. Umplut adică umăr-la-umăr, Metrou Unirii la 08:45AM style. La sfârşit a rezultat un ocean de oameni cu o flacără în mână dând buzna printr-o poartă minusculă; efectiv ne-am călcat în picioare la ieşire, iar în gândul meu se năştea întrebarea “cu ce e mai presus creştinismul?”. În fine, am reuşit să-mi răspund – I don’t remember Mohamed rising from the dead, ha! beat that!

Plimbându-mă prin oraş e inevitabilă observarea unor branduri internaţionale cum ar fi Mc Donalds sau Starbucks. Imaginaţi-vă un restaurant Starbucks între 3-4 cafenele-restaurant tipic turceşti care miros ameţitor de bine şi arată divin. 5-6 americani răzleţi, recunoscându-şi brandul, stau la o masă. Idem, la Mc Donalds. Ce trist! Ce trist arată victimele globalizării care deşi sunt într-un loc pe care nu-l vor mai vizita prea curând, preferă aceleaşi buci de vacă în locul unui kebab de la mama lui sau un latte în locul unei cafele turceşti.

Nu-mi amintesc să fi văzut un turc gras sau out of shape. E ciudat pentru că nici în Maroc nu prea-mi vine vreunul în minte. O fi mâncarea? Probabil că şi plecăciunile de 5 ori pe zi au ceva de-a face cu asta.

În fine, rahat şi baclava la greu. La fel şi haine. Şi trollere. Şi nasturi. Şi cercei, brăţări. Şi narghilea. Şi orice altceva ever invented. Dacă nu e la Istanbul, probabil nu există. Şi pe bună dreptate, abia acum înţeleg ce înseamnă de fapt “marfa de la turci”. Ăştia vând orice, oriunde, oricând. Oricum, noroc cu Hagi-Raducioiu-Popescu. Hagi-gol = good price for you!

Impresii scrise de: Tudor Totoescu