O (altă) felie din Turcia

Mânat de participarea la o conferință, m-am aflat în Izmir pentru câteva zile. Cu toate că am petrecut cea mai mare parte a timpului în hotel, între o sală de conferință și alta, am găsit câteva momente ca să evadez prin oraș, să gust bucătăria locală și să vizitez cât de cât împrejurimile. Am explorat atât oraşul, cât și împrejurimile pitorești, coastele stâncoase și abrupte acoperite cu păduri de pin și plantații de măslini, dar și cu rânduri ordonate de viță de vie. M-a ajutat vremea mediteraneeană, cu soare blând și nori trecători, o vreme ideală pentru plimbări lungi.

Turcia de dincolo de pozele

agențiilor de turism

Turcia este o destinație cunoscută turiștilor români în special prin plajele Antalyei și bazarurile din Istanbul și Brusa, ori prin descoperirile arheologice și turismul religios. Există, însă, o latură extrem de pitorească a Turciei, foarte incitantă și destul de puțin cunoscută, aceea a turismului vinicol. În Europa există deja circuite cu zeci de ani de tradiție pe tema „drumul vinului”, iar Turcia oferă turistului amator de astfel de descoperiri numeroase obiective de vizitat.

Multe dintre ghidurile turistice menţionează faptul că, pe actualul teritoriu al Turciei, există o mulțime de descoperiri arheologice care atestă cultivarea viţei de vie și producerea vinului încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea, vinurile turcești au (cumva pe nedrept) o faimă destul de dubioasă, consecință a cantităților uriașe de vin vrac care se oferă turiștilor din marile hoteluri all-inclusive.

Am avut șansa să descopăr și o altă latură a vinului și a cramelor turcești, care m-a făcut să-mi doresc să mă întorc să aflu mai multe.

Metropola Izmir

Izmirul este probabil cel mai european oraș al Turciei. Dincolo de faptul că are peste 4 milioane de locuitori, este întins pe dealurile înalte care înlănţuiesc golful adânc, în capătul căruia se află din vremuri imemoriale portul comercial. Izmirul este legat inextricabil de mare, care se poate vedea din aproape orice punct al orașului, brăzdată de mari cargouri comerciale, mici feriboturi și restaurante plutitoare. Dealurile înalte sunt un furnicar de construcții, fiecare metru de teren din zona oraşului vechi fiind înțesat de clădiri, aparent fără o ordine urbanistică. Din păcate, orașul a fost distrus, în mod repetat, de invazii și cutremure, ultimul având loc în anii ’70 și distrugând aproape în totalitate clădirile istorice. Au supraviețuit în mod miraculous o biserică și o parte din cartierul evreiesc – căci Izmirul este un oraș cosmopolit, cu o mulțime de naționalități.

Pe măsură ce aglomerația centrală dispare și încep suburbiile, apar construcții mai aerisite, cartiere de case și mici orășele de pescari transformate în suburbii, mai mult sau mai puțin bogate. Una dintre cele mai atractive și populare zone de „evadare” din oraș este Urla, un orășel aflat la 20 de minute pe autostradă de centrul Izmirului. Dacă lipsa aglomerației, marea albastră și portul plin cu ambarcațiuni n-ar fi fost atracții suficiente pentru clasa mijlocie să se mute acolo, Urla este aşezată pe un teren foarte fertil, lucru dovedit și de numărul mare de mici ferme şi de rânduri de vie, cu cramele aferente.

O cramă de buzunar, un ranch de vinuri

și o afacere în stil mare

Prima oprire a fost la o mică cramă de familie, Urlice, o afacere a unui cuplu de vârstă mijlocie care a renunțat la statutul de imigrant pentru a-şi deschide propria afacere cu vinuri. E o cramă mică, de doar 4 hectare, mai mult o grădină extinsă, lucrată exclusiv de cei doi soţi cu ajutorul unor vecini. Toate instalaţiile de producere a vinului, curate şi moderne, să află la propriu în spatele casei: din bucătărie porneşte un hol, în capătul căruia se află cămara și unde sunt depozitate tancuri de inox şi furtunuri, iar la subsol, în locul pivniţei şi magaziei, se află cisternele şi butoaiele de păstrare a vinului. Totul luceşte de curăţenie, dar emană în acelaşi timp o familiaritate plăcută, un sentiment de confort. Se pot degusta vinurile casei, alături de preparate gătite pe loc, pe terasa acoperită cu o boltă de plante agăţătoare, înflorite chiar şi în noiembrie. Imediat după gard încep rândurile de vie de înălţime medie, iar piaţa locală de legume se află la o aruncătură de băţ.

Câţiva kilometri mai încolo, dincolo de culmea unui deal, se află un complex de clădiri care aduce mai degrabă cu un ranch Texan: pajişti înverzite, garduri albe care delimitează ţarcuri în care pasc herghelii de cai şi o clădire din lemn vopsit în roşu, desprinsă parcă din western-uri. Din nou este vorba de o afacere de familie, începută cu o pasiune pentru caii de rasă şi continuată cu vinurile nobile. Crama Mozaik este foarte tânără, fondată la început ca o afacere complementară celei cu cai, şi devenită treptat o întreprindere de sine stătătoare. Aici predomină inoxul, luminile de neon şi filtrele de aer, deoarece cele mai noi tehnologii au fost aduse pentru producerea vinului. Ajutaţi de consultanți italieni şi francezi, au reuşit să aclimatizeze soiuri internaţionale, dar şi nişte varietăţi mai rare, fiind din multe puncte de vedere o cramă experimentală.

Poate cea mai mare surpriză şi uimire apar la întâlnirea cu impresionanta clădire a cramei Urla, aflată în mijlocul unui vast domeniu care cuprinde atât vii aflate în producţie, vii experimentale, cât şi o pepinieră şi arboret. De fapt, pepiniera este cea de unde a început afacerea, cuprinzând în prezent specii ca palmieri, agave, cactuşi şi leandri, măslini şi pini, întreaga producţie fiind orientată spre marii cumpărători (municipalităţi, hoteluri, etc.) sau colecţionari. Pepiniera se învecinează cu o arie naturală protejată, iar în apropiere se află nişte terase antice, unde s-au găsit la tot pasul urme de cultivare a viţei de vie şi resturi de vase, amfore, etc. Pe aceste terase cu vedere la mare s-au înfiinţat primele plantaţii ale cramei, ulterior extinzându-se pe ambele părţi ale dealului.

Dincolo de încărcătura istorică, clădirea în sine a cramei este uimitoare – o bijuterie a arhitecturii minimaliste. Deşi este concepută să consume cât mai puţină energie, clădirea reuşeşte să adăpostească toate liniile tehnologice ultramoderne, precum şi mici dovezi de cochetărie modernă – apartamente cu săli de degustare private. Bazinul ornamental de la intrare are pe fund o fereastră, pe unde lumina filtrată de valurile apei inundă sala baricurilor. Făcând un tur prin cramă, am remarcat atenţia la detalii şi bunul gust cu care sunt mobilate birourile, spaţiile de primire, precum şi spaţiile private. Ca dovadă că bunul gust atrage, peste 7 000 de vizitatori le-au călcat pragul în decursul acestui an, printre ei aflându-se şi personalităţi. Să spunem doar, spre exemplu, că staff-ul echipei Ferrari a ales acest loc pentru o petrecere privată.

Ochiul de bou care arde pe gât

Despre vinurile turceşti e bine să vorbim cu un pahar în faţă pentru că sunt nişte gusturi inedite care trebuie descoperite. O mulţime de soiuri autohtone, cu denumiri pitoreşti – Narince, Emir, Kalecik Karasi – aşteaptă să surprindă papilele. Unele denumiri sunt de-a dreptul surprinzătoare – Okuzgozu înseamnă „ochi de bou” – referire la boabele foarte mari, iar numele soiului Bogazkere înseamnă „arzător pe gât”, ceea ce nu mai are nevoie de alte explicaţii… Doar în Portugalia am mai întâlnit astfel de denumiri absolute debusolante, ceea ce arată că vinul face parte fără discuție din moștenirea culturală a întregului spațiu mediteranean.

Impresii scrise de: Mihai Oprea

Vinul a trecut in mod firesc în urmă cu câţiva ani din pahar în lista mea cu preocupări şi pasiuni, apoi a început să umple frigiderul, şi-a făcut loc în bibliotecă, în carnetul de notiţe, în aparatul foto şi, de mai bine de un an, în paginile virtuale ale blogului vinuldincluj.com. Dincolo de curiozitatea de a descoperi mai multe despre arome şi oamenii din spatele lor, vinul a reuşit să-mi unească pasiunile pentru fotografie, gătit, istorie şi calatorii, devenind astfel un pretext pentru a citi mai multe, pentru a cunoaşte oameni şi locuri, pentru a imortaliza în imagini şi cuvinte câteva gânduri.