MOTTO:
“Priveam fără de ţintă-n sus –
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.”
Dupa ce am reusit sa il conving pe Dev, nu cu foarte mare greutate, asupra orei la care prevedeam ca scot drobul din cuptor si ca imi ramane timp sa alerg in gara, luam impreuna cu Marius trenul de 23.15 in directia Bacau, urmand sa admiram Ceahlaul cu nerabdare.
Somnul in tren este mai mult de veghe, mai ales ca Marius si cu mine repetam aventurile “din tinerete” in care riscam mersul cu nasul. Fiind si noaptea de Vinerea Mare, ne-am bazat pe faptul ca nasul are destule pacate sa le mantuiasca si sa ii dam o sansa cu iertarea noastra asupra calatoriei fara bilet. Marius avea pregatita si o sticla cu vin cu care sa il ademeneasca, dar nu a fost nevoie, bucurandu-ne doar noi de ea.
Somnul de veghe se intrerupe un pic pe la 4 dimineata cand aveam cateva minute doar sa schimbam spre directia Piatra Neamt – Bicaz. Avem noroc ca trenul este punctual si ajungem pe la 6 dimineata in gara Bicaz.
Ajungem in Bicaz si repede la cabana de la Izvorul Muntelui. Lemn, caldura, lemn si in soba trosnind a iarna si masa cu bucate din belsug… Dormim somn de voie dupa “incercata” calatorie, iar voia ne-a fost pana pe la 12, cand nu scapam fara sa ne asezam la masa si sa atacam deja bunatatile: drob, cozonaci, sarmalute marunte si multe si bune si mult adorata ciorba din care Marius nu poate sa nu ceara si a doua farfurie. Toate precedate de o cescuta de afinata cu afine adunate din fratii Apuseni din vara din urma.
Drobul meu primeste felicitari si mi se spune iar ca sunt buna de maritat, …cozonacul la fel… Cu cozonacul incerc de fapt sa impiedic moartea traditionalei retete de familie, cozonac atat de adorat in trecut incat mi se interzicea – in gluma – sa il dau gurilor straine.
Marius scoate si el din arsenal vinul de Tighina si incingem o partida de table… la urma careia nu mai stiu cine a castigat. 🙂
Cu mama lui Dev am o discutie pe teme botanice, afland si eu ca din polenul de branduse – de felul celor ce frumos isi inalta movul din gradina sa – se produce sofranul (cam 1 kg din 100.000 de branduse). Imi mai prezinta Omagul (Aconitum) si “crinii” din gradina. Caut cu privirea sau mai bine zis cu nasul parfumul florilor, dar aflu ca acei crini sunt de fapt puii de zada, cum mai este numita in zona. Imi mai imaginez cum arata inflorite mult laudatele tufe de floare de colt.
Trandafirii din curte sunt taiati si fac si eu fac oficiul transportarii crengutelor spinoase spre foc. Ele se razbuna pe mine pentru soarta lor harazuita focului si ma inteapa fara mila.
Mai fusesem prin zona o singura data, pe fuga, cu facultatea (de geografie) in practica din 2003 si nu prea imi aminteam multe amanunte locale.
Sambata la amiaza, odihniti si satui, facem o prima plimbare pana la baza muntelui, acolo unde se bifurca drumul spre Durau ce o ia la stanga cu primele trasee din Parcul National Ceahlau ce urca pe poteci printre fagi. Pe drum, salut din mers doi motociclisti si ma bucur pentru drumul de sub rotile lor.
Lumina mergem sa o luam de la biserica din sat, stramutata piatra cu piatra de pe locul care apoi a fost inundat cand s-a dat drumul barajului.
Linistea si aerul rece, precum si lumanarile aprinse cu speranta mi-au dat vestea Invierii cum rar am primit-o. Pentru calatoria aceasta in Ceahlau, nu putini m-au numit nebuna ca am renuntat la un grup de Barcelona. Nu regret nicio secunda alegerea facuta. Cum nu o sa regret Santoriniul pe care nu l-am ales in favoarea unui munte de 1 Mai.
Admir iasca de pe peretele cabanutei cu originala-i intrebuintare pe post de raft. Parintii lui Dev – oameni cu mii de kilometri in picioare prin muntii nostri – ne spun povesti cu hribi si cu mistreti.
Incerc sa imi amintesc macar cateva din numeroasele legende despre Ceahlau, Dochia, Panaghia sau alte personaje locale.
Duminica stabilisem sa ne trezim pe la 9 si sa urcam pe Vf. Toaca. Dimneata insa ne sperie un pic faptul ca nu vedeam Ceahlaul de umezeala si prelungim somnul. Apoi, Soarele ne incurajeaza sa lasam lenea deoparte si sa o luam din loc.
Platim cam 5 lei de persoana taxa de parc si pornim agale spre sus.
Salutam pe rand pe drum Stanca Dochiei, Detunatele si Claile lui Miron.
Urcam pe traseul Poiana Maicilor si coboram pe Lutul Rosu.
Niciun nor amenintator, iar noi facem pe rand popas la fiecare placuta educativa din Parcul Natural, mai invatand si noi sa recunoastem cate un pitpalac sau alta aratare din frunzis.
De sus, doua capre negre ne privesc curioase si tacute.
Zapada inca acopera portiuni de pe platoul alpin.
Niciun caine nu ni s-a alaturat pe drum, insa sus, la Dochia, am impartit cozonacul cu un ciobanesc german, foarte prietenos.
Privim Moldova de sus si ne bucuram de splendoarea ei. Ma gandesc cate suflete si-au schimbat destinul o data cu formarea lacului?
Totusi, Ceahlaul – spre deosebire de alti munti prin care am fost in ultima vreme – inca isi pastreaza padurile.
Nu avem vreme sa ii traversam spre Bicazul Ardelean. Nici Duruitoarea nu o salutam de data aceasta.
Poposim si la Polita cu Crini.
Padurea de fag ascunde taine de legenda.
Mi-ar fi placut sa imi taie cale o caprioara ca acea care mi-a alergat in copilarie la una din primele intalniri cu padurea.
Ajungem la cabanuta pe inserat si somnul ne este dulce.
Dimineata bem lapte din “cana din decor” inflorata artistic.
Luni, lui Marius i se schimba planul si pleaca in zori, luand drumul Muresului pentru a isi saluta pentru ultima oara pe ultimul dintre bunici. Dupa ce schimba vreo 5 masini cu autostopul, ajunge la destinatie inainte de a pleca noi de la Izvorul Muntelui.
“Unde duce drumul din stanga?” ma trezesc vorbind inainte de a vedea indicatorul spre Borsec.
“Pe baraj. Nu ai fost?”
“Nu”…si brusc facem cale intoarsa.
“Pai daca nu a fost fata pe baraj…”
Adastam, asadar, cateva minute asupra vaii Bicazului, barajuita aici, prilej de adunate a miilor de peturi inestetice cazute din maini ce dovedesc astfel ca nu iubesc natura.
Inainte de a poposi in gara din Piatra Neamt, mai facem un ultim popas la Manastirea Bistrita, ctitorie a lui Alexandru cel Bun – care isi doarme cel din urma somn aici, Stefan cel Mare si Petru Rares.
Zidurile isi arata istoria si prin verdele coclit pe ele.
Cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” si “Izvorul Tamaduirii”, manastirea a avut in timp mai multi ctitori, voievoizi musatini: Alexandru cel Bun – inmormantat aici, in gropnita bisericii, Stefan cel Mare, Petru Rares si Alexandru Lapusneanu (cel pe care il stiti cu replica din cronica lui Grigore Ureche: “De ma voi scula, pe multi am sa popesc si eu …”). Fata de multele alte biserici de manastiri pe care le-am vizitat, am intalnit aici si camera mortuara – gropnita unde isi dorm somnul de veci Alexandru cel Bun si sotia sa, sotia lui Stefan Lacusta si doi dintre copiii lui Stefan cel Mare.
Ne adunam gandurile si plecam spre Piatra. Aici poposim iar ecumenic la Biserica Sf Ioan de Piatra. In timpul restaurarii acestei biserici, separatia dintre pronaos si naos care era o usa a fost daramata, apoi gasindu-se un fel de portal de factura gotica.
O alternanta de ocnite cu imagini picturale si discuri ceramice impodobesc biserica, iar ogiva gotica are influente romanice.
In aceasta zona, clima fiind mai aspra decat in Tara Romaneasca unde intrarea in biserica era opusa altarului, in Moldova intrarea se pune adesea pe fatada laterala.
Cum am vazut la Manastirea Bistrita, aici, in Moldova, nu se prelungeste pronaosul, ci intre naos si pronaos se mai aseaza un spatiu: gropnita.
Desi ansamblul pare gotic, decoratiunea este bizantina.
Prin Piatra Neamt, dupa ce ne luam biletul de intoarcere acasa, mai facem o tura mica in care Dev isi aminteste gustul vetei de zahar pe bat.
Piatra Neamt a fost numita candva Sinaia Moldovei, fiind inconjurata de cateva culmi subcarpatice: Pietricica, Cozla, Cernegura (Muntele Negru) , Batca Doamnei, pe malul drept al Bistritei. Aici se presupune ca era vechea cetate dacica Petrodava.
Turnul – Clopotnita este din vrema lui Stefan cel Mare (1497 – 1499).
La Piatra Neamt, Gheorghe Asachi a investit in prima moara de hartie din Moldova (Sec. XIX).
In curand ne luam la revedere si mai privim o clipa Ceahlaul in zare.
Din pacate nu e vreme de vizitat Muzeul de Arta, Muzeul de istorie cu colectie bogata din cultura Cucuteni sau Muzeul de Stiintele Naturii (si oricum sunt inchise ca e si luni si sarbatoare).
Impresii scrise de: Cornelia Florea
Perioada călătoriei: Aprilie 2010
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!