călătoria ca mod de viaţă sau viaţa ca o călătorie |
"Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going."
Paul Theroux |
Jun
2010
Ce mică-i vacanţa mare!
A venit vacanţa cu trenul din Franţa! Nu glumesc, Alina mi-a lansat aseară provocarea de a povesti cum era pe vremuri în vacanţa mare. Păi dragii babei, vremurile cu vacanţa mare au coincis la mine cu epoca aceea de aur, în care nu aveai nici o şansă să te depărtezi prea mult de graniţele ţării, în care Marea Neagră era încă cea mai visată destinaţie şi Ardealul era ca vestul de asăzi; vremuri în care nu găseai chiştoace pe plajă şi nici nu aveai onoarea (sau oroarea, oare cum se scrie? 
) de a asculta manele duduind din maşini cu roţi strălucitoare şi mulţi cai putere.
An de an aşteptam vacanţa mare pentru a pleca la mare, pe la Eforie Nord sau Sud. Loc în care stăteam multe zile, timpul era atunci mai darnic..
Pentru că tatăl meu era victima unui sistem agronomic, fără de concedii, de cele mai multe ori călătoream în formula două mame cu doi copii, cu cortul sau în gazdă. Nu găseam mereu cele mai bune condiţii. Nu am să uit casa cu melci pe pereţi şi paturi din care săriturile noastre neastâmpărate scoteau un nor înecăcios de praf, nu am să uit nisipul din păr, pe care îl puteam da jos rar, atunci când se dădea apă caldă la duşurile de pe plajă, nu am să-l uit pe „muşchiulosul” (aşa spuneam noi, copiii) care făcea poze pe faleză sau plimbările de la apus, când pescăruşii păşeau alături de noi.
Şi mai e încă un lucru pe care nu îl voi păstra mereu în suflet: nu am mai râs niciodată atât de mult, seară de seară, ca în acele excursii la mare. Mama mea a fost şi este o fiinţă care m-a învăţat valoarea unei porţii sănătoase de râs. Iar pofta de hlizeală înăbuşită într-un cort la malul mării, încercând să nu deranjăm vecinii, era … cum să vă zic eu aşa pe română… „priceless”…
Aşa că îi mulţumesc mamei pentru cele mai frumoase clipe din vacanta mare şi vă invit să împărtăşiţi şi voi cele mai puternice impresii şi amintiri…
Lansez aceeaşi provocare şi pe twitter, sub hashtagul #vacantamare. Abia astept sa colectez amintirile voastre din vremurile în care aveaţi vacanţă mare!
PS: vi se pare cunoscută pălăria? Jur ca nu e aceeaşi şi ca am redescoperit poza asta cu mare surpriză! Şi cred că e din acelaşi an cu melodia de mai sus, sau cel mult ’84.
Articole similare:
- La mare în România – pro şi contra
- Leapşa: Locul meu preferat din România
- Miroase a vară
- Locuri şi obiceiuri
- Muntenegru – ţara munţilor întunecaţi şi a apelor albastre
8 Comentarii la “Ce mică-i vacanţa mare!”
Lasa un Comentariu
trafic
LumeaMare in zelist
Si cititul, ai uitat sa spui de citit, desi stiu ca nu il citeai pe Jules Verne, ci erai deja la etapa superioara…eeeee, vacanta mare, come back!
Nu am uitat, dar nu am vrut sa scriu un roman, sa mai lasam si pe altii sa iti spuna amintirile! Eu am ales doar una…
Dar fructele tale necoapte unde sunt? Hai spune…
Zic in ordine: corcoduse, cirese, caise si mai ales, la sfarsitul verii…nuci verzi! Ne patam pe maini in asa hal ca nu mai povestesc ce ne asteapta acasa cand ajungeam seara!
[...] This post was mentioned on Twitter by Alina Danciu and Alina Danciu, Roxana Farca. Roxana Farca said: Lansez o provocare: hai sa ne amintim ce fain era in #vacantamare. http://bit.ly/bP9xIx Pls RT si hashtag!
[...]
Nu ma bag in amintiri ca ma sensibilizeaza prea mult si-mi dau lacrimile! As vrea inapoi acele vremuri foarte, foarte, foarte frumoase
Au navalit rau emotiile cand am citit articolul …. ce perioada a fost atunci …. agonie, dar si extaz ……
Amintiri din vacanta?
Asta da, tema de gandire! Cred ca cele mai frumoase sunt cele petrecute la tara (copilul meu nu mai are o ‘tara’ unde sa mearga in vacanta). Acolo mergeam desculti pe colinele Dobrogei, printre lanuri de porumb si campuri arse de soare. Ma tineam scai de verii mei mai mari, ma plimbam cu tractorul si mi se parea ca sunt cel putin intr-o naveta spatiala si furam din sertarul secret al bunicii rahat atunci cand ne era pofta de ceva dulce. Seara faceam felinare din dovleci si speriam oile bunicului care ne alerga injurandu-ne apasat printre dinti. Si noi fugeam de macam pamantul sa nu ne prinda. Doamne, ce frumos era!
Ada, vai ce frumos! Ca pacat ca ai nostri mici nu mai pot trai asa ceva!