Sfântul Francisc la Assisi

Oh! Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale:

Unde este ură să aduc Dragoste

Unde este jignire să aduc Iertare

Unde este discordie, să aduc Unire

Unde este îndoială, să aduc Credinţă

Unde este greşeală, să aduc Adevărul

Unde este disperare, să aduc Speranţă

Unde este tristeţe să aduc Bucurie

Unde este întuneric, să aduc Lumină.

Oh! Stăpâne, învaţă-mă să-mi doresc mai mult

Să consolez, decât să fiu consolat

Să-i înţeleg pe ceilalţi, decât să fiu eu înţeles

Să iubesc, decât să fiu iubit

Pentru că

Astfel făcând: Cine dăruieşte, va primi;

Cine iartă, va fi iertat;

Cine moare va învia şi va trăi veşnic.

Toate acestea şi le dorea în “Rugăciune Simpla” cel care a fost Sfântul Francisc (1182 – 1226), patronul Italiei. S-a născut şi a murit la Assisi, inima spirituală a ţării, o comună la care se ajunge pe nişte drumuri mai puţin centrale dar cunoscute şi frecventate.

Fiu unic al unei familii bogate, vesel, petrecăreţ, aventuros până la o vârstă,  a trăit o scurta experienţă a participării la un război şi un an de temniţă la duşman. După o perioadă de boala şi o îndelungată reflexie în perioada convalescenţei, el a fost cuprins de dorinţa imperioasa de a-şi dărui bunurile celor săraci; familia l-a dezaprobat, el a preferat să trăiască în pădurile din împrejurimi şi să restaureze casa Domnului, la propriu – o capelă în ruină a Sfântului Damian şi la figurat – principiile credinţei sale, sărăcia, castitatea şi ascultarea au dat o nouă direcţie religiei catolice.

La început, s-a născut o comunitate în jurul micuţei biserici Portziuncola; de aici au plecat primii predicatori care gândeau şi acţionau după perceptele sale. Familia a considerat că a pierdut un fiu, biserica a câştigat un ordin cu milioane de adepţi. Francisc a predicat în lungi călătorii ca şi în locurile natale, a fost ascultat de personalităţi ale timpului şi de oamenii simpli şi a înfăptuit miracole. El a instituit tradiţia ieslei că scenă a naşterii lui Isus răspândită până astăzi pe toate meridianele în preajma Crăciunului. Mesajul său de milă, generozitate, consolare a suferinţei şi în primul rând credinţă fierbinte în cuvântul şi forţa Divinităţii a traversat lumea. După o viaţă de privaţiuni s-a stins în iubita sa Portzioncola. La numai doi ani a fost declarat sfânt şi s-a început construirea celor două biserici suprapuse decorate cu fresce de mari pictori italieni: Giotto, Martini, Lorenzetti, Cimabue, etc.

Am pornit spre Assisi din San Marino într-o dimineaţă proaspătă şi ne-am rătăcit de câteva ori. Comuna a înflorit de când  Sfântul Francisc a fost declarat patronul Italiei (1939). Are o şosea de centură, parcare enormă, multe hoteluri şi restaurante, biserici şi pieţe căci este tot timpul vizitat de pelerini şi turişti. Am mers pe străduţe înguste, printre zidurile de piatră deschisă la culoare ale caselor cu un singur etaj, flori şi arcade specifice arhitecturii romane. Păsări albe fixate pe sârme subţiri la înălţime, aminteau de o predică a sfântului ascultată cu atenţie de zburătoare. Şi Sfântul Anton de Padova, neînţeles de oamenii dintr-un oraş, a predicat peştilor care şi-au scos capetele din mare pentru a-l înţelege. Se întâmplă deci…

Frescele de pe cele două bazilici suprapuse povestesc despre viaţa şi faptele sfântului. Din marea piaţă mărginită de o colonadă acoperită, am intrat în bazilica inferioară; plafoanele joase şi lumina slabă invită la reculegere căci aici se află cripta unde se odihnesc sfântul şi primii discipoli ai săi. Bazilica superioară construită din piatră albă este plină de lumină; în frescele lui Giotto predomina culorile calde, că de ceramică nesmălţuită – în compoziţii de mare claritate şi fineţe. Culorile calde, galben, roşu, auriu, portocaliu, ocupa un spaţiu mai larg decât culorile reci. În 28 de scene pictorul a ilustrat momente importante din existenţa unui om pe care aspre privaţiuni autoimpuse nu l-au împiedicat să persevereze într-un ideal ce readucea credinţa la originile ei umile din punct de vedere material, grandioase din punct de vedere spiritual, ca şi Isus care a ignorat bunurile materiale şi a acordat întreaga sa energie sufletelor.

După cele două biserici pelerinii se îndreaptă apoi spre Sfânta Maria a Îngerilor, din satul cu acelaşi nume din apropiere; o bazilică de proporţii păstrează în interior celebra capela Porziuncola, iubita de sfânt, unde  viaţa sa de muritor s-a sfârşit. Numai la Cordova am întâlnit o construcţie în interiorul alteia, catedrală creştină în Moschee musulmană, ridicată însă drept simbol al victoriei unei credinţe asupra alteia.

Spiritul şi idealurile Sfântului Francisc nu au dispărut  în ciuda veacurilor care au trecut. El este prezent în toate bisericile ridicate de ordinul pe care l-a creat. Şi nu numai. În secolul XX, în Barcelona, un strălucit arhitect a ales să trăiască singur în sărăcie, refuzând salariul şi dedicandu-şi  aproape jumătate din viaţa catedralei (pe care şi-a dorit-o construită din pomeni), o operă originală, colosală, dedicată Sfintei Familii şi Gloriei lui Dumnezeu; era Antonio Gaudi. Pe lângă marile teme şi simboluri religioase el a considerat demne de a fi integrate în structura uriaşă a catedralei plante şi păsări. Nu a predicat, ca Sfântul Francisc dar Sagrada Familia este ea însăşi o rugăciune din piatră, pentru eternitate.

Articole similare:

Per pedes apostolorum

Fenomenul Lourdes

Rocamadour, fascinaţie şi mister

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.