Rocamadour – fascinaţie şi mister

Este oare numele unui prinţ dintr-o ţară exotică sau un cuvânt magic, deschizător de peşteri pline de comori? Denumirea aceasta, cântată parcă, m-a chemat şi pentru a afla ce reprezintă, am plecat din Tolouse spre nord, în direcţia Limoges. Am trecut pe lângă crânguri, lanuri, iar panourile de pe marginea autostrăzii trimiteau spre castele, capele, bazilici, peşteri, prăpăstii, ape pe care se putea naviga în canoe. Am trecut peste viaductul Dordogne şi, din cauza vitezei şi neatenţiei, am ratat intrarea spre Rocamadour prin Saint Cerin. Degeaba am sperat că vom mai găsi un indicator spre acestă direcţie. Ca să nu ne îndepărtăm prea tare am ieşit din autoroute rătăcind prin sate frumoase şi bogate unde se vindea celebrul pate de foie gras. Tot întrebând despre Rocamadour cu feţele noastre confuze şi obosite, am stârnit mila unei doamne care ne-a indicat că trebuie să trecem prin Martel şi Gramat. Noi, prezentând un desăvârşit aer de Habarnam, i-am înmuiat inima şi, mergând înaintea noastră în mare viteză, ne-a condus până aproape de destinaţie.Ne-a salvat, numai că bietul Michel ar fi dorit să guste din pomenitul  produs şi a rămas  numai cu pofta căci nu ne-am putut opri nicăieri, abia ne-am ţinut după persoana binevoitoare ca să nu ne rătăcim iar.

Ignorând Pădurea Maimuţelor unde acestea pot fi văzute în libertate, am intrat aşadar în Hospitalet, un cătun cu parcare gratuită, hoteluri, camping, magazine şi centru de informare turistică. Ochind arcul unei porţi de piatră în vecinătatea unor ruine, am pornit fuguţa pe o stradă ce părea obscură, lăsând ruinele fostului spital Sfântul Ioan şi o veche biserică în dreapta. Nu am mers mult şi o panoramă spectaculoasă ni s-a deschis în faţă: un munte verde şi gri, cu baza uşor curbată, ca o arenă, îmbrăţişa valea cu satul Rocamadour. Şoseaua ducea spre Scara Sfântă apoi, după cele peste două sute de trepte, la Cetatea Religioasă, un sanctuar alcătuit din cinci capele şi o bazilică, toate încleştate pe faleză şi în acelaşi timp, făcând parte din ea. Drumul Crucii ascuns de arbori continuă ascensiunea până la crucea adusă de la Ierusalim şi castelul medieval situat chiar pe culme.

Am privit de la distanţa această desfăşurare uimitoare şi soarele apunând dar, nu aveam putere să le explorăm. Ne-am întors în Hospitalet, am găsit o cameră într-un mic şi cochet hotel care îşi alesese perfect numele – Bellevue – de pe terasa din faţa lui se  vedea  tot Rocamadourul, cel mai vechi loc de pelerinaj din Franţa şi un loc de popas în călătoria sfântă spre Santiago de Compostella. Începând din secolul al IX-lea acest sat a atras pelerinii nu se ştie din ce motiv. În secolul al XII-lea, săpându-se pentru un mormânt sub pragul bisericii Notre Dame, s-a descoperit un corp în carne şi oase, intact în ciuda timpului care trecuse peste el. Tradiţia locală l-a identificat cu Amadour, (Zaheu în Biblie) fidel slujitor al Sfintei Fecioare până când, pentru a supravieţui, a fugit în Galia şi a trăit singur prin peşterile din Rocamadour. Patru sute de ani pelerini de pretutindeni l-au adorat după care, hughenoţii l-ar fi făcut bucăţi care nu au mai fost găsite niciodată, furând şi racla de argint în care era păstrat. A rămas numai un sarcofag săpat în stâncă şi amintirea.

Tot din secolul al XII-lea s-a menţionat existenţa unei statui făcătoare de minuni – Fecioara pe tron, cu Isus în braţe. Din acel moment Rocamadour a cunoscut o sută de ani de măreţie. Zeci de mii de pelerini veneau să se închine, să se vindece, să se căiască sau să-şi ispăşească păcatele. O persoană oficială le relata minunile înfăptuite acolo iar credincioşii, trubadurii şi jonglerii le povesteau mai departe. Bolnavii erau găzduiţi în spitalul Sfântul Ioan din Hospitalet (astăzi, o ruină). Pelerinajul la acest loc avea şi un rol punitiv: păcătoşii ale căror fapte nu impuneau pedeapsa capitală erau trimişi la acest sanctuar să să roage, să se căiască şi să urce în genunchi Scara Sfântă cu lanţuri în jurul gâtului, pentru a li se ierta faptele. Condamnaţi din Franţa, Belgia, Olanda, au trecut pe aici. Rocamadour a cunoscut şi pelerini iluştri: sfinţi –  Bernard, Anton din Padova, Christophe, Dominic, Bertrand, Ludovic, regi şi prinţi: Henric al doilea Plantagenetul, Alfons al treilea al Portugaliei, Filip de Alsacia, Filip al IV lea, Carol al IV lea, Ludovic al XI lea, etc. Pelerinii purtau o amuletă şi, fiind sub protecţia bisericii, puteau traversa chiar şi zone în război. Un clopot foarte vechi vestea prin dangătul său că un naufragiat a cerut ajutorul Fecioarei din Rocamadour; momentul era notat iar minunea de a scăpa cu viaţă confirmată de cel care venea în pelerinaj ca să-i mulţumească. Însuşi legendarul Roland ar fi dăruit sabia sa, Durandal, Sfintei Fecioare în semn de preţuire.

DSCN3364-1

Renumele şi deplasările de populaţie au atras numeroşi răufăcători care i-au atacat cu sălbăticie pe pelerini. Prinşi, ei au fost spânzuraţi pe loc. Miracole şi suferinţă, speranţă şi moarte, glorie şi ruină, Rocamadour trebuie privit, mai mult ca oricare alt sanctuar, din perspectiva trecutului. Gândindu-ne la toate acestea am stat pe terasă, în întuneric, nemaisăturându-ne de priveliştea nocturnă: un colier de lumini marca drumul prin sat, iar sanctuarele şi castelul, glorios luminate, alcătuiau cea mai frumoasă imagine a unui sit medieval pe care am văzut-o vreodată.

A doua zi ne-am făcut planul de abordare; nu puteam urca Scara Sfântă aşa că nu am luat trenuleţul turistic  care ducea la ea ci am mers pe jos în Hospitalet, până la castel, pe lângă Peştera Minunilor cu desene rupestre de acum 20000 de ani. De lânga castel nu am luat nici ascensorul nici elevatorul pentru sanctuare şi sat ci am coborât încetişor, pe un drum în zigzag, o potecă lată mai bine zis, care avea la fiecare zig (sau zag) basoreliefuri policrome ale secvenţelor Drumului Crucii. Chiar dacă dimensiunile scenelor erau mult mai mici ca cele de la Lourdes, impactul lor asupra sufletului smuls din cotidian şi chemat să retrăiască episoadele crâncene premergătoare răstignirii, era tot atât de puternic. Într-o peşteră era un fel de templu, pentru ceremonii probabil. Urmau  sanctuarele.

DSCN3353-1 DSCN3343-1 DSCN3359-1

Am intrat în biserici crescute parcă din stâncă. În capela Notre Dame statuia Madonei pe tron, cu braţe subţiri şi prunc, (cu un chip de adult), pe genunchi, înnegrită de vechime sau de fum, NU privea lumea; solemnă, liniştită, măreaţă, însingurată, calmă, CU OCHII ÎNCHIŞI, îţi transmitea încredere, pace şi siguranţă, invitându-te să comunici mental cu divinul, ignorând vizualul. Şi ea a avut o istorie zbuciumată – salvată din mâinile hoţilor şi din flăcări, jefuită de podoabe preţioase, zidită în timpul ocupaţiei germane, micuţa statuie te invită să închizi ochii şi să te gândeşti la ce te doare cel mai mult; faţă de suferinţa unei mame care îşi pierde copilul orice altceva se micşorează şi te simţi mai puternic, gata să treci peste greutăţile tale. În capela Sfintei Ana, o copie aşezată într-o barcă sugerează o fostă călătorie. În bazilica Sfântului Salvator, (cea mai mare), au dormit pelerinii săraci până la 1900.

DSCN3371-1

Fresce unice, pereţi de stâncă, altare valoroase, vitralii, portretele unor pelerini celebri, îmbogăţesc sanctuarele gotice din piatră aspră. Am coborât apoi vestita scară a ispăşirii păcatelor până în satul însufleţit de baruri, restaurante, magazine, turişti şi, pe unica stradă, am trecut prin sat spre Hospitalet, sediul nostru temporar.

DSCN3365-1 DSCN3381-1

Chiar dacă drumul nostru nu a urmat logica firească, nu am pierdut nimic din ceea ce era de văzut şi de simţit. Aşadar, Rocamadour nu era numele unui prinţ dar pentru noi va avea puteri magice; rostindu-l, în amintirile noastre se va deschide întotdeauna o peşteră plină de comori: legende, istorie, credinţă, artă, arhitectură, munte falnic, case din piatră, vegetaţie, aer pur şi blând, răcoarea serii mirosind a pădure, linişte, obloane înalte, albe, din lemn, cheia de la hotel lăsată într-un ghiveci cu floare de pe terasă, grădina din faţa ferestrei, cu un pitic, un  iepure alb, un melc pe o buturugă şi imaginea de neuitat a sanctuarelor, castelului şi satului, noaptea.

DSCN3383-1 DSCN3386-1

Articole similare:

Fenomenul Lourdes

Monasterio de Piedra

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.