Mno, în primul rând ştiu să vă spun că e foarte mare, una dintre cele mai mari de la noi din ţară. În al doilea rând nu prea mai ţin minte mare lucru despre cum se ajunge, cât de lungă, cât de lată, aşa că trişez un pic şi bag repede un ochi pe net, să-mi aduc aminte detalii tehnice.

E simplu. E la 16 km de Beiuş, în munţii Pădurea Craiului, rezervaţie naturală, are 3 nivele (asta ştiam!) şi cu galerii de aproape 5 km. Eu ţineam minte 7 km.

Mă opresc brusc cu plagiatul opintindu-mă în următoarea frază: „În prezent Peştera Meziad poate fi vizitată doar cu ghid.” (fie-mi cu iertare, nu mai ştiu de pe care site e propoziţia).

Trebuie musai să bag un disclaimer înainte de a continua istorisirea mea: NU încercaţi aşa ceva acasă. Este imoral, periculos şi… anti-social. Şi nici măcar nu glumesc!

Acum, s-o luăm cu duhul blândeţii. Era după un Sziget… (da, ştiu, am o obsesie!). În continuarea vacanţei din Budapesta, în ultimul moment, în loc să merg la Bucureşti cu trenul, schimb biletul şi hotărăsc să mă opresc la prietenii din Oradea. De-acolo până la “hai să evadăm din oraş” n-a fost mult. Accept, bucuroasă, deşi mie îmi plăcea oraşul, şi-încă tare. Plecăm pe motoare, eu pe vremea aceea pasager. Cam vreo 80 de km de Oradea, dacă îmi aduc eu aminte bine. Şi de-aia nu prea ştiu să vă povestesc traseul, pentru că de pe motor din spate nu prea eram eu atentă la ce e în jur. Ajungem într-o zonă de munte… zic eu “cum măi munte, la noi munţii sunt mai ascuţiţi!”

Acolo-s mai molcomi. Ca şi oamenii.

Ne-am instalat “tabăra” lângă o altă gură de peşteră, cu o intrare foarte strâmtă, că numai târâş ai fi putut să încapi.Rai. Nu, nu, nu, vorbesc serios, pare-se că aşa se numeşte, sau aşa îi zic prietenii mei.  În schimb, raiul ăsta dispunea de o mare boltă la intrare, sub care am şi dormit, numai cu izoprene si saci. Cred că a fost singura dată când am dormit aşa sub cerul liber. Incredibilă senzatie, să vezi pe după bolta de stâncă stelele si frunzele copacilor deasupra capului, şi să te simţi totodată apărat de “tavanul” natural.Ba cred c-a şi plouat un pic în noaptea aia, potrivit cu ideea că am dormit în gura Raiului.

Până să ajung la partea periculoasă şi imorală a poveştii însă, am un moment de mare glorie personală, de foarte mare curaj, pe care ţin să vi-l povestesc. Pentru că ajunsesem pe după-amiază şi restul de prieteni urmau să vină de-abia la căderea nopţii, am hotărât că o plimbare în amurg până la Meziad n-ar strica, nu eram deloc departe, şi peisajul şi frunzişul verde de august erau numai bune de admirat. Zis şi făcut.

Ajungem, intrăm numai în buza peşterii să vedem cum şi ce şi mergem până la zidul de beton făcut de oameni. Adică până la intrare – acolo unde se taie bilete. Eu cred că peşterile sau îţi plac sau nu, sunt întunecoase, noroioase, umede, alunecoase , te pocneşti cu capul de stalactite… Aici, intrarea magnifică, parcă eram într-un palat de piatră. Mie îmi plac peşterile. Dar nu despre fiorul artistic vreau eu să împărtăşesc aici. Când eram cu admiraţia mai în toi şi cu capul dat mai pe spate… fâlfâlfâlfâl-fâl pe lângă mine. Brr! Un liliac! Şi-ncă vreo doi-trei rotindu-se pe desupra.  Câh! D-aia zic. Peşterile sau îţi plac sau nu, la lilieci e încă şi mai clară treaba.

Pentru că oricum voiam să-i aşteptăm şi pe ceilalţi prieteni ca să vizităm Meziadul toţi împreună, mai bine hai să ieşim afară că liliecii aştia fâlfâitori chiar mă faceau să mă simt inconfortabil.

Auzi domnule, lilieci! Natură, natură, dar până la un punct.

În faţa peşterii – mare bolovan de stâncă pe care încap neînghesuiţi vreo patru oameni., pus parcă de mama-natură ca să te poţi minuna mai bine de maiestuoasa intrare în palat…

Ne aşezăm. Contemplăm. Linişte, verde, şi pace. Armonie.

Acum, haideţi să repetăm un pic împreună datele problemei, vreţi? Amurg. Intrarea în peşteră. Oare, într-o peşteră aşa de mare să fie doar ăia doi-trei-patru lilieci? Nu dragii mei. Sunt sute. Roiuri. Mii?!?!??? Au ieşit toţi, ca la un semn, ziceai că s-a dat startul, buluc, roiuri de foşnete, şfichiuieli şi ţiuituri. Pe lângă mine. Razant, cu o viteză uimitoare, mare neagră revărsată din gura peşterii, fără să greşească o traiectorie, prin stânga stâncii, prin dreapta, printre noi, pe deasupra, peste tot. Lilieci.

Eu îs fetiţă. Deşi merg cu motorul, dacă pui vreo goangă pe mine, zbier un pic. Ce să mai zic de şoricuţii ăştia cu aripi… Însă am stat acolo pe piatră, nemişcată, hipnotizată, uimită de manifestaţia asta de forţă şi viteză. Şi nu mi-a mai fost frică, na !

Ăsta a fost episodul cu liliecii din viaţa mea.

Cât despre vizitatul peşterii, ne-au venit prietenii, am pornit din nou spre Meziad, de data asta pe noapte, fară să mai vedem drumul. Aceeaşi intrare. Liliecii cred că erau p-afar’ la joacă. Acuma vine partea anti-socială: am sărit zidul de beton (acolo unde ziua se taie bilete) şi-am pornit prin peşteră, pe partea mai ne-turistică, adică nu tocmai pe potecile betonate. Patru oameni cu trei lanterne jumătate, că pe a mea o cam apucase pâlpâitul de la baterie la un moment dat. Asta e partea mai periculoasă. Vă rog eu să nu faceţi la fel. De ce am facut-o? Pentru că am avut încredere în oamenii care ne-au spus că au “copilărit” în peştera asta, intrând şi ieşind de multe ori pe aceleaşi drumuri “neumblate”, pentru că a fost o aventură fantastică, sau pentru că eram mai fără minte? Nu ştiu care-i varianta cea mai corectă, ştiu însă că am facut una dintre cele mai extraordinare călătorii ale vieţii mele în cele trei ceasuri în burta pământului, păşind cu atenţie la fiecare pas, ocolind hăuri negre care nu aş fi ştiut cât de adânci sunt, orientându-ne după susurul apei subterane ca să ajungem înapoi spre iesire.

Mi-aduc aminte că obosisem totuşi la un moment dat şi că nu puteam să scap de senzaţia că dacă am fi mers ziua am fi vazut mai mult…dar ce să vezi, că-n peşteră e întuneric şi ziua! Aş fi vrut să străpung mai mult din întunecimea hăurilor, nu neapărat pentru a nu pica în ele cât pentru a mă minuna de măreţia lor.

Îmi pare tare rău de calitatea pozelor, dar poate mergeţi şi voi (pe căi mai legale totuşi) şi faceţi unele mai frumoase.

Şi aşa ca o notă de încheiere: satul de lângă e Meziad. Am mers pe zi la bodega din centru să bem bere rece. Se opreau sătenii lângă noi să ne întrebe de vorbă. Dacă suntem români. Nu prea eram toţi. Dacă nu vrem să mergem pe la ei. Unul ne-a invitat să îi vedem crescătoria de ciuperci. O băbuţă ne-a spus la ce oră pune masa şi unde stă. Ne-am dus. Am mâncat ouă. Şi nu mai ştiu ce. Băbuţa amărâtă, cu gospodăria mare şi cu bărbatul dus…i-am dat ceva bani pe mâncare, nu mulţi, dar s-a bucurat de ei. Ar fi vrut să ne ţină şi peste noapte, să ne odihnim, ştia ea că ar mai fi fost rost s-o ajutăm cu bănuţi dacă rămâneam, dar pe noi tare ne chema bolta de sub stâncă…

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!