Se spune că prima dragoste nu se uită niciodată.

Păi asta cam aşa e. Numai dacă mă gândesc la fiorul descoperirii, la zâmbetul fericit care se lăţeşte pe chip când te plimbi aiurea pe străzi şi te gândeşti de-a valma cu sufletul pe-afară… la bucuria revederii… si la calităţile care te impresionează şi pe care recunoşti cinstit şi fără tăgadă că nu le-ai mai văzut în altă parte! Ah, şi fluturi. (Fără nu se poate.)

Mă rog.

Ştiţi şi voi cum e să te îndrăgosteşti, nu?  (Pentru cine nu ştie, vă rog eu frumos, nu mai staţi în faţa monitorului. Mai bine ieşiţi la o plimbare.)

Ah, si ca să nu fie confuzii, eu vorbesc aici de un oraş! Budapesta a fost prima pentru mine. Prima ieşire din ţară, prima (altă) capitală europeană văzută, prima oară când am fost atât de impresionată de un oraş.

Dar să plecăm de la începuturi. Am ajuns acolo în 2005 dintr-o pură întâmplare, iar eu cu o săptămână înainte habar n-aveam că o să plec. Am mers cu maşina cu nişte colegi de muncă de la vremea aceea, buni prieteni de la vremea aceasta. Am stat vreo trei zile în total, mai mult singură, pentru că oamenii veniseră cu treabă – m-au lăsat în oraş, şi au plecat mai departe, la vreo 30 de km de Budapesta.

Tot atunci a fost şi prima mea întâlnire cu Sziget-ul.

Cum e singur prima oară într-o ţară străină, unde nu pricepi nici limba? Păi… e teribil de mişto! Habar n-aveam ce-ar trebui să vizitez, aşa că stabileam o direcţie, numai că unde vedeam că se iţeşte o turlă, o coteam la dreapta sau la stânga, după caz. Făceam poze cu telefonul si sufeream la fiecare dintre ele. (Imaginaţi-vă durerea mea de turist chinez care ar vrea să ia amintiri pentru acasă, şi nu are decât un nokia. Mic şi meschin.)

Aveam şi-o hartă, luată de la hotel, care cuprindea numai centrul Budapestei, şi normal – punctele de interes, şi mă orientam voiniceşte după ea. Fain a fost când m-au sunat prietenii cu care venisem, să vadă şi ei ce fac, pe unde sunt, şi dacă sunt bine. Zic, da, numai că am ieşit de pe hartă. Stai să mă redresez şi vă sun! Luasem un troleu mai multe staţii decât trebuia şi nu mai găseam nici un nume de stradă pe harta mea. M-am redresat până la urmă.

…Mare artă asta cu găsitul staţiilor. Am descoperit cu uimire (uimirea românului neplimbat în faţa civilizaţiei) că în fiecare staţie există listă cu toate opririle autobuzului sau tramvaiului de pe linia respectivă. Poftim cultură! Numai că, ale naibii denumiri, atâtea litere aveau, că din momentul în care mă uitam pe hartă până când mă apucam să descifrez lista afişată, uitam… „combinaţia” corectă! De exemplu, vreau să găsesc staţia Erzsebet krt. Şi m-apuc: un ochi la hartă, un ochi la lista cu opririle. Încep: „ersz…” nu. N-am luat-o bine. „zserb…”. Nu. Damn! „Er-ceva-bet”. Găsesc. Şi tot aşa la fiecare schimbare de direcţie.

De metrou m-am speriat definitiv, pe acelaşi motiv: până mă chinuiam să găsesc cum se numeşte ieşirea pe care o căutam, uitam şi de ce sunt acolo!!

Nu mai reţin ce-am văzut atunci în primul an. Vedeţi, au dreptate şi japonezii aia, sau ce-or fi ei, când luminează pământul cu blitz-urile lor!

Mai ştiu doar că m-au impresionat… balcoanele cu flori. Clădirile, de toate neamurile. Una albastră lângă una galbenă în mod special. Parlamentul. I-am făcut tone de poze în anii următori, am suferit când era acoperit de schele că îl sablau să-l cureţe, i-am dat târcoale, până când, vorba bancului, mi s-au terminat târcoalele. Curăţenia. Insula Margit, pe care e o fântână arteziană cântatoare. Nu mai văzusem, şi eu am un talent special de-a mă bucura ca un copil mic şi prost de toate cele.

…toate.

M-am întors în 2006. Numărasem cu disperare zilele până la începerea Sziget-ului. M-am dus cu trenul. Nu recomand. Deşi, în vreo 15 ore, am reuşit să mă împrietenesc cu colegii de compartiment, care se suiseră din Braşov. Nişte olandezi. Şi ghici? …mergeau la Sziget!

Despre festival v-am povestit cu altă ocazie, deci n-o să mă opresc asupra lui. Însă revederea cu Budapesta a fost de pomină. Pentru că în ultimele zile din săptămâna pe care am stat-o acolo am recunoscut sentimentul şi am realizat că m-am îndrăgostit de oraşul ăsta. Plimbându-mă într-o zi însorită sus pe deal la castel, am înţeles ce însemnă de fapt bucuria asta a revederii.

Ce-am văzut? Orice ghid o să vă spună, dar hai să-ncerc şi eu. Trebuie să vedeţi Basilica Szt. Istvan. E impresionantă, mare şi-are lift. Pe dinăuntru. Pe de-o parte, piatra veche de secole, şi-n partea cealaltă, aluminiul lucios al liftului. Iar de sus se vede excelent o mare parte din oraş. Treci Dunărea peste podul Szechenyi, şi ajungi la funicular, în care urci sus la castel. De unde se vede extraordinar de frumos oraşul şi Dunărea. După care te plimbi pe creasta dealului până ajungi să cobori spre piaţa Batthyany. Ah, şi la citadelă am fost, mai spre sudul Budapestei, tot pe deal, de unde (oare am mai zis?) se vede minunat înspre… Ah, pare-se că am mai zis.

Şi grădina zoologică e faină. Mai ales dacă ai şi copii. Aşa, cum sunt şi eu, că tare m-am mai hlizit la suricate, leneşi şi alte orătănii. Zoo ăsta e lângă parcul de distracţii. (Cumva, în ăsta n-am ajuns niciodată. Nu ştiu de ce.). Mai mult, ambele sunt la doi paşi de un parc foarte fain în care, după o rătăcire temeinică, am găsit o imitaţie de castel: Vajdahunyad, şi o piaţă a eroilor de care nu-s foarte sigură că într-adevăr aşa se numeşte. Musai să nimeriţi în zonă şi clepsidra – maaare cât o zi de post, care cică ar fi fost inaugurată cu ocazia intrării Ungariei in UE. Şi care se întoarce de revelion şi curge un an întreg. Habar n-am să vă explic exact cum se ajunge la ea, că al nabii parc n-avea hartă!! Dar e pe-acolo.

Metroul. De data asta m-am încumetat. Linia veche şi linia nouă. Pe linia nouă m-am suit eu voiniceşte pe scări cu rucsacul şi cu tot harnaşamentul de campat în spinare. Regretul pe care l-am simţit când am ridicat ochii şi-am văzut cât am de suit… îl simt şi-acum. Am impresia că e săpat atât de adânc pentru că trece pe sub Dunăre.

Linia veche în schimb e adorabila. Mică, foarte cochetă, cu metroul lung de două- trei vagoane, cu lambriuri în staţii, şi cu intrări separate în funcţie de direcţia de mers. Absolut adorabilă.

Mai trebuie văzute şi opera şi sinagoga (Zsinagoga). Şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Şi cu pricepere, să căutaţi să găsiţi catacombele. Cică sunt mai multe. Eu de intrat, am intrat într-una, de sus de pe deal, de lângă castel. Ai naibii ungurii ăştia, cu cât de mult ne-au luat-o înainte: am văzut acolo o „fosilă”, cine ştie de câte milenii o fi stat ea săpată în piatră…. era o amprentă de sticlă de cola!!

În 2007, am revăzut cu bucurie şi nesaţ, într-a doua săptamână din august (ghici ciupercă… Sziget!), toate locurile astea dragi. Numai că de data asta am putut şi fotografia. Inclusiv clădirile alea două, una galbenă lângă una albastră, pe care m-am bucurat să le revăd ca pe nişte vechi prieteni (nimerisem lângă ele din întâmplare).

Bonus: am prins duminica un târg, despre care cu greu mi-a explicat cineva într-o engleză aproximativă că e un târg care se întâmplă în fiecare nu-mai-ştiu-a-câta dumincă din vară. Închiseseră pentru circulaţie podul Szechenyi şi era plin de oameni, cântăreţi, minuni de vânzare, turişti şi voie-bună. Mi-a povestit apoi prietena mea că într-o primăvară, au închis tot aşa circulaţia pe pod, l-au acoperit cu un covor de iarbă, şi se plimbau oamenii în picioarele goale pe-acolo…

Atâta am bătut străzile şi de-o parte şi de alta a Dunării încât anul următor în noiembrie când m-am întors eram bună de ghid. Dar, de data asta, fatalitate! Nu tu Sziget, ci trimisă de firmă la un curs-de-făcut-capul-mare organizat de partenerii noştri de acolo. Să mă fi văzut ce de mai susuram şi suspinam la fiecare afiş cu festivalul uitat pe pereţi prin staţiile de metrou…

O duminică la dispoziţie pentru plimbat, restul, vreo două zile, treabă.  Aşa am şi făcut pe ghidul pentru colegii mei bucureşteni, pe care i-am târât cu încântare prin toate punctele de interes pe care le ştiam. Ne-a prins însă până la urmă un mare viscol, care a întrerupt pentru puţin periplul nostru. Aşa că ne-am adăpostit într-un „hot mojito” din restaurantul Menza (de la piaţa Oktogon intraţi un pic pe Andrassy şi apoi la stânga. Musai!). Hot mojito e un concept greu de explicat, după cum am constatat de curând. Norocul nostru a fost că nu ne-a moleşit definitiv, şi când am insistat să îi duc să vadă Szechenyi furdo (adica piscina Szechenyi), am reuşit să-i conving să…. Aiurea! N-am făcut eu nimica, s-au convins singuri: arătaţi-mi mie pe cineva care rezistă tentaţiei de a face o baie în aer liber, în apă caldă când afara ninge cu fulgi cât palma. Apropo, nu e frig! Eu sunt cea mai friguroasă persoană pe care o cunosc,şi vă spun cu mâna pe inimă că nu e frig! Numai să nu vă uitaţi papucii la hotel. Că e nasol. Ştiu eu.

Szechenyi asta e una dintre cele mai mişto chestii din Budapesta. O să revin la ea.

Însă anul ăsta, când am reuşit într-un final mult-aşteptat să văd din nou cu ochii şi să aud cu urechile nebunia de Sziget şi minunea de oraş…….

Continuarea aici.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!