Trei cuvinte: Jon Bon Jovi

Eh, şi cu astea trei cuvinte eu zic că v-am spus totul, mi-am făcut treaba, pot să închid şi să mă duc la joacă…

Dar nu. Deşi „cunoscătorii” vor şti sigur la ce mă refer, hai să încerc să pun în cuvinte experienţa live a concertului Bon Jovi.

În primul rând, vorba unui prieten, mie mi se întâmplă viaţa… Cu două ore înaintea concertului nu ştiam că voi merge. Mă trezesc cu întrebarea „nu vrei tu un bilet?”…?! „Uite, ia de-aici”… calule ovăz!!!

La intrare

Fug, zbor, mă sui în taxi, zboară şi-ăla… până mă înfig pân’ la prăsele în aglomeraţie. O masă de oameni încercând toţi să intre în acelaşi moment, pe aceeaşi poartă, la concert.

Nu pot să zic că e vina organizatorilor, pentru că acces se făcea de la ora 15. (Bine, oră la care nu ştiam ca am de mers la concert). Dar şi să fi ştiut, nu mergeam în piaţă (a constituţiei) de la ora aia la 40+ de grade. Probabil aşa au gândit mulţi dintre participanţi. Serios, nu ştiu ce soluţie ar putea fi la chestia asta. Grijă mare dacă vă duceţi la concerte d-astea cu câteva zeci de mii de participanţi: pentru persoanele sensibile o masă unduitoare de oameni transpiraţi care te apasă din toate părţile, când afară şi-aşa e cald, poate fi mai mult decât pot suporta.

Am reuşit într-un final, m-am orientat către răcoritoare, şi, incredibil, am reuşit să iau şi berea şi apa până să înceapă concertul…

Despre ce-a fost vorba

Mi-e greu să descriu atmosfera pentru cineva care nu a fost niciodată la un concert. Totdeauna m-au mirat prietenii mei care zic „dar ce, mă, nu pot să stau acasă şi să mă uit la un DVD??”. Ei, ba da, sigur că da…

Însă… Nu simţi freamătul care cuprinde la unison un stadion când urmează să intre pe scenă ditamai starurile ale căror nume le scrijeleam pe bănci şi pe caiete şi pe gecile de blugi. Nu simţi eliberarea de energie când 50000 de oameni ţipă şi cântă din toţi rărunchii, şi tu cu ei. Ei bine, poate nu sunteţi aşa extrovertiţi.

Pentru introvertiţi: Păi ştiţi voi cum e fiorul de la primele acorduri când recunoşti piesa pe care o ştii de 15 ani, de 20 de ani, de 30…? Au avut la un moment dat un „countdown” până la anul 1982, înainte să cânte o melodie. Şi ne-au purtat înapoi, până la anii când puneam discuri de vinil cu albumele lor sau, mai recent, pe vremea când MTV-ul dădea muzică la TV, şi aşteptam cu sufletul la gură videoclipul preferat. Că, deh. N-aveam youtube si mp3…

Mai e un sentiment pe care n-o să-l ai niciodată din fotoliu de-acasă: că oamenii ăştia cântă pentru tine. Da, pentru tine, la modul cel mai personal. Şi că se bucură s-o facă. Au cântat 3 ore. Aproape două concerte… au cântat la bis şi la încă un bis şi vă spun drept: se vedea bucuria pe faţa lor. Şi au cântat cu poftă, cu nerv, cu o energie incredibilă, şi noi la fel am cântat cu ei.

Aşa că…:

“just remember these words of wisdom…
.. you gotta shake it up baby!”

Aşa ne-a spus Jon Bon Jovi la final, când a cântat „Twist and shout”. De ce-a făcut el asta nu ştiu, dar mie mi s-a părut finalul perfect pentru un concert excelent.

Exit:

La ieşire, mai rău ca la intrare. Că de venit, or fi venit totuşi oamenii în tranşe, dar de ieşit au cam vrut să iasă toţi odată. Nasol. Aşa că, pentru că oricum nu venisem cu maşina, iar taxiurile nu m-am prins niciodată cum poţi să le prinzi la ieşirea de la un concert, am plecat pe jos. Mult, pe jos, până departe.

Post Scriptum:

Apropo de chestii nasoale, câteva sfaturi pentru cei mai ne-iniţaţi: Nu vă luaţi apă sau sucuri cu voi. Vi le aruncă la intrare. Nu luaţi umbrelă dacă e vremea urâtă (mai bine o pelerină de ploaie). Vă aruncă şi umbrela. Idem chestii dubioase gen bricege, brichete, spray-uri paralizante. Nu beţi multe lichide dacă nu vreţi să fiţi nevoiţi să folosiţi WC-urile de plastic mirositor care sunt de obicei puse la dispoziţie de organizatori. Beţi multe lichide dacă e cald şi nu vreţi să leşinaţi. Dup-aia o să înţelegeţi ce ziceam cu WC-urile. Musai haine şi încălţări comode. Dacă sunteţi în grup şi vă desparţiţi de prieteni, aveţi grijă să vă luaţi puncte de reper în cazul în care trebuie să vă întoarceţi la ei. E destul de greu să găseşti acul în carul cu.. alte ace. Nu încercaţi neapărat să ajungeţi „cât mai în faţă”. E drept că are şi asta farmecul ei, dar părerea mea că de multe ori se vede mult mai bine mai din spate, de unde ai şi un pic de loc să te mişti (sau să dansezi, sau să ţopăi, sau să aplauzi, sau ce mai vrei tu), decât în faţă unde e aglomerat.

Şi cum vă ziceam şi data trecută.. numai experienţa mă recomandă. Continuarea la CV-ul  în nicio ordine despre ce-am mai văzut la viaţa mea în concerte:

  • HIM
  • Clawfinger
  • Alphaville
  • Manic Street Preachers
  • Korn
  • Natalie Imbruglia
  • Mika
  • Iggy and the Stooges
  • Faithless
  • Pink
  • Kamelot
  • Muse
  • Manu Chao
  • Marylin Manson
  • Moby
  • Va urma

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.