Cum am reuşit să-mi schimb modul de viaţă şi măsura la haine

O scurtă introducere.

Zilele trecute mi-am dat seama că pe 15 octombrie se împlineşte un an de când am declarat în faţa tuturor cititorilor şi prietenilor mei virtuali sau reali că voi slăbi 10 kilograme până în primăvara anului 2014. Decizia era luată de mai mult timp, începusem să introduc noi obiceiuri în rutina mea, atât sportive, cât şi culinare, slăbisem deja vreo două kilograme, dar adevărata motivaţie a aparăut atunci când m-am pus singură în situaţia de a da raportul asupra progreselor mele în faţa unui public. Pe măsură ce mă apropiam de rezultatul propus, am început să îmi notez cum am făcut, mai mult pentru mine la început, ca să nu uit. Apoi m-am gândit chiar să scriu un ebook pe tema asta, sperând că experienţa şi exemplul meu va motiva şi alte persoane. Am început, dar nu am terminat, mi-am dat seama că nu am statutul de expert nici în sport, nici în nutriţie, că experienţa mea este prea măruntă pentru a reprezenta un ghid pentru alţii. Şi a trecut un an. Un an în care nu kilogramele de care am scăpat au fost cea mai mare realizare, ci faptul că nu am abandonat, că m-am obişnuit să fac mişcare, că m-am simţit mai bine în pielea mea, mai sănătoasă. Cu ocazia acestui an voi încerca să fac un rezumat al experienţelor prin care am trecut, cu măsurile pe care le-am luat şi au funcţionat, în cazul meu.

Cum am reuşit.

Cheia sau prima condiţie: schimbarea de priorităţi.

Mi-am dat seama, după multe încercări eşuate de a respecta o dietă, că nu e de ajuns să vreau să slăbesc. Mi-am dat seama că trebuie să vreau asta foarte mult, să mi-o doresc cu tot entuziasmul şi ardoarea de care sunt în stare. M-am hotărât că cel mai important e să conştientizez necesitatea de a schimba priorităţile, de a adopta un alt stil de viaţă, unul în care sănătatea mea să se aşeze pe primul loc. Chiar dacă suna banal, asta a fost cheia pentru tot ceea ce a urmat.

Uşa sau a doua condiţie: acţiunea. Am deschis uşa şi am ieşit pe ea, am făcut ceva începând de ACUM.

E drept că la mine momentul „acum” a coincis cu aniversarea zilei de naştere. Dar asta e mai puţin important. Putea să fie anul nou, putea să fie o zi de luni sau putea foarte bine să fie o zi banală de miercuri. M-am prins că nu trebuie în niciun caz să mă hotărăsc că voi face acea schimbare începând cu un moment din viitor. Trebuia să se întâmple acum, nu mai târziu. Odată ce m-am întrerupt din ceea ce făceam şi am făcut un set de exerciţii acum, odată ce am început să fiu atentă la ceea ce mănânc fără să mă gândesc că poate nu am alimentele potrivite în frigider, am folosit cheia şi am deschis uşa către permanenţa unor noi obiceiuri.
Poate că la început n-am alocat decât 5 minute mişcării. Dar faptul că nu am amânat decizia m-a ajutat să savurez satisfacţia că am acţionat şi că am învins scuzele obişnuite.

Drumul sau nevoia de timp şi răbdare

Un factor important în toată povestea asta a fost lipsa de grabă. Pe cât de grăbită a fost decizia mea de a începe, pe cât de mare dorinţa de a nu mai lăsa nicio oră să treacă până când voi face ceva cu adevărat util pentru mine, pe atât de cumpătată a fost aşteptarea ta faţă de rezultate. Ne-am obişnuit să obţinem sau să cerem rezultate acum… sau deloc. Nu există greşeală mai mare ca asta, în multe situaţii, dar mai ales în situaţia în care vorbeşti de slăbire sau de recăpătarea rezistenţei.

Când m-am hotărât să slăbesc, am privit de la bun început slăbirea ca pe o consecinţă, nu ca pe un obiectiv. Ajunsesem să gâfâi şi să simt că ameţesc după ce urcam un set de scări de la metrou, aşa că obiectivul meu principal era să îmi cresc rezistenţa fizică şi să redobândesc plăcerea de a mă mişca, să regăsesc o energie demult pierdută şi un alt tonus al corpului. Am ştiut de la bun început că, după lunga perioadă de sedentarism, întreruptă doar ocazional de perioade în care am făcut mişcare, nu voi putea reveni la formă fizică dorită într-un timp record. Şi mi-am spus asta de foarte multe ori, pentru a mă obişnui cu ideea şi a evita dezamăgirea sau frustrarea care ştiam că pot apărea foarte uşor.
Mi-am propus obiective specifice, uşor de atins, care să îmi asigure satisfacţia: cum ar fi să slăbesc cel mult două kilograme pe lună. În primele două luni am reuşit. În a treia lună a apărut marea provocare: Crăciunul. Am ştiut că va fi greu să fac progrese, aşa că mi-am propus doar să stau pe loc sau să nu pun mai mult de un kilogram înapoi. Şi am reuşit, respectând anumite principii, pe care le voi detalia mai încolo.

Am avut şi luni în care n-am reuşit să dau jos mai mult de un kilogram. Am avut blocaje şi momente în care am aşteptat, cu răbdare, să se vadă rezultatele. Dar în niciun caz nu m-am panicat şi nu am abandonat. Dacă am călcat strâmb, am revenit apoi pe calea cea corectă. Şi nu am fost deprimată sau dezamăgită, pentru că mi-am propus încă de la început să nu mă grăbesc. Organismul meu a avut timp să se obişnuiască cu noua sa formă şi, după un an, constat că mă abţin mai puţin şi că nu mă penalizează cântarul decât dacă insist în greşeală! Nu sunt nici acum vreo slăbătură, dar mă simt mult mai bine în propria piele şi pot să ţopăi până sus pe scările de la metrou.

Îţi voi povesti mai multe, mai departe, despre cum am reuşit să fac mai mult decât cele 5 minute de mişcare pe zi, oriunde aş fi fost şi fără investiţii mari de bani sau timp, despre cum nu am flămânzit şi alte trucuri care au funcţionat la mine şi nu văd de ce nu ar funcţiona şi la tine.

Mişcarea – un obicei, o permanenţă.

Ce sport vei face?

Deşi nu recomand asta, trebuie să mărturisesc că eu nu am fost înainte la medic şi m-am bazat, la început, pe bunul simţ şi pe semnalele corpului meu. Ştiind că oricum nu sufăr de vreo boală, că nu sunt în recuperări şi că nu am, deocamdată, nici probleme de oase, articulaţii, inimă şi aşa mai departe, am început să fac câte ceva, în fiecare zi, cu moderaţie şi crescând treptat cantitatea de efort. La început făceam 10-15 minute de gimnastică, în casă, în unele zile, sau 2 minute de alergare, în altele. În ceea ce priveşte alergarea chiar nu puteam mai mult de atât şi am început să adaug câte jumătate de minut la fiecare nouă încercare. Nu mi-am propus să fac performanţă, ci să îmi hrănesc organismul cu mişcare, aşa cum fac cu apa şi hrana. Nu am considerat că e nevoie să mă înveţe medicul ce să fac, dar cred totuşi că o inspectare regulată a stării de sănătate este necesară oricui.

Am încercat mai multe forme de mişcare la început, pentru a găsi ceea ce îmi place şi pentru a testa ce îmi este mai uşor să fac, pe termen lung. Şi am continuat să alternez, o metodă bună împotriva plictiselii, de la gimnastică cu greutăţi sau fără, yoga, zumba, belly dance, alergat sau pur şi simplu mers pe jos.

Unde?

Cred că cel mai important lucru pe care l-am aflat a fost răspunsul la întrebarea: „unde voi face mişcare, de ce am nevoie?”. Cuvintele cheie în cazul meu au fost „la îndemână”, „aproape de mine”, „uşor de ajuns”. Adică acasă, în faţa computerului (am găsit pe internet tot ce am vrut şi nu am vrut, vezi că am început să strâng câteva exemple aici), pe stradă sau în parc. Am fost de câteva ori şi la sală şi, chiar dacă mi-a plăcut mult şi mi-am dat seama că este mult mai motivantă şi mai eficientă o oră în grup, am ştiut imediat că nu voi avea timpul să fac asta în mod regulat. Citeam la un moment dat o statistică în care se arăta cum un procent foarte mic din cei care îşi fac un abonament la o sală îl şi folosesc până la capăt. Şi nu aveam nevoie de statistici pentru asta, am avut cândva şi abonament la sală şi ştiu ce s-a întâmplat. Am ales ales aşadar tot sportul la domiciliu sau alergarea pentru că nu am nevoie de pregătiri speciale, de maşină ca să mă deplasez, de timpi morţi în trafic. Mai mult de atât, aşa găsesc mai greu scuze să sar o zi. Şi nici scuze ca să mă întrerup atunci când călătoresc. Acum pot spune că nu e nimic mai plăcut decât să descoperi un oraş care se trezeşte la viaţă, fie că alergi pe străduţele lui, fie că ai o faleză sau o plajă la dispoziţie. Niciodată nu mi-a plăcut mai mult să alerg ca în vacanţe sau călătorii.

Când?

În primul rând eu cred că ar trebui să facem mişcare în fiecare zi, fără excepţii. Sau, ca să fim indulgenţi cu noi înşine, cu foarte puţine excepţii. Mi se pare logic, fără să cer sfatul niciunui specialist, că trebuie să oferim organismului nostru şansa de a se bucura de mişcare, zilnic, aşa cum se bucură de hrană sau de odihna de peste noapte. De ce ar fi zile în care să-l privăm de asta?

Am decis în primul rând ca rutina mea să fie zilnică, alternând tipul şi intensitatea, după cum povesteam mai sus. În al doilea rând mi s-a părut important să cresc treptat efortul, să îmi las organismul să se adapteze, să îşi găsească propriul ritm. Mişcarea trebuie să fie o plăcere, nu o tortură, mi-am spus. Percepţia generală e că trebuie să transpirăm abundent şi să simţim că ne-am chinuit îngrozitor ca să ne simţim plini de succes. Mi se pare o greşeală. Mi s-a părut suficient că am luat această decizie şi că va trebui să-mi depăşesc frecvent lenea, să nu uit care îmi sunt priorităţile, să nu las pe mâine şi tot aşa. Nu aveam nevoie de încă un chin în plus. Nu doream să mă doară. Organismul nostru inteligent şi perfect ştie să ne atenţioneze când exagerăm, bine ar fi să auzim ce ne spune. La început alergam odată la fiecare două zile. Dar o durere permanentă în articulaţiile şoldurilor m-a avertizat că e prea mult, pentru început. Era destul de rău, mă ridicam greu din pat sau de pe scaun, după ce stăteam mai mult în repaos. Aşa că m-am decis să măresc intervalul dintre două sesiuni de alergare sau să revin chiar la un timp mai scurt, până când organismul meu se va descurca mai bine cu acest tip de mişcare.

Am mai observat un lucru, în timp: m-am putut ţine de aceasta rutină cel mai uşor atunci când mi-am propus să fac porţia de sport dimineaţa. Chiar dacă m-am trezit târziu şi nu am avut decât 10 minute la dispoziţie, tot a fost mai bine decât nimic. Atunci când am lăsat-o pe seară sau pe alt moment din zi, mi s-a întâmplat destul de frecvent să nu mă ţin de cuvânt.

Şi încă un lucru de care am avut nevoie, câteva luni bune: să îmi notez în agendă, alături de celelalte sarcini pe care mi le propuneam în fiecare zi, sportul. Acum nu mai am nevoie de asta, dar la început chiar m-a ajutat.

Aşa cum spuneam de la început, tot ce mi-a trebuit a fost o dorinţă puternică de a mă simţi mai bine şi, pentru a nu uita, mi-am formulat o propoziţie de încurajare şi mi-am repetat-o suficient de des, de fiecare dată când au apărut „alte priorităţi”, alte treburi importante. M-am întrebat aşa: este treaba asta pe care aş vrea să o fac acum o treabă de viaţă şi de moarte? Nu. Este sănătatea mea o treabă de viaţă şi de moarte? Da. Când îmi spun asta, orice altceva mi s-ar părea mai important păleşte şi reuşesc să consider că a face mişcare este cea mai importantă activitate din zi. Şi o fac.

Alimentaţia – cantităţi mici sau o dietă.

În ceea ce priveşte alimentaţia am avut două abordări pe care, în timp, le-am combinat. Una a respectat anumite principii de bun simţ, a doua a fost dictată de un regim prescris de un nutriţionist.

Am considerat, la început, că îmi va fi prea greu să port responsabilitatea mai multor sarcini simultan. Trebuia să am grijă să fac mişcare în fiecare zi, să nu uit să-mi strecor în timpul şi aşa puţin disponibil acea porţie de mişcare pe care mă hotărâsem să o fac. Nu mă simţeam nicidecum în stare să demarez, în acelaşi timp, un regim alimentar strict. La început s-a văzut clar că nu este suficient. Am avut vreo două luni înainte de a-mi propune să slăbesc în care m-am concentrat doar pe sport. Mâncam normal şi nu dădeam nici un gram jos, ba dimpotrivă, erau şi perioade în care greutatea mea creştea. Apoi am hotărât că e cazul să-mi eliberez organismul de povara unor kilograme în plus, dar tot nu m-am simţit în stare să urmez un regim strict impus de un dietetician. Deşi conştientizam că asta ar fi cea mai bună soluţie, pentru mine ca persoană care făcea şi mişcare şi urma să mai dea jos şi nişte kilograme, am amânat timp de aproape 4 luni vizita la acesta. Am respectat însă câteva principii de bază, pe care ţi le voi detalia mai jos.

Fără dulciuri

Am scăpat de pofta de dulce renunţând la dulciuri, reducând chiar şi numărul de fructe consumate într-o zi. Există diete care propun chiar eliminarea fructelor pentru o perioadă limitată, am făcut şi eu aşa cândva şi m-am ales cu alte probleme digestive, nu recomand. Deci nu le-am eliminat de tot, dar am avut grijă să limitez cantităţile, atât timp cât am slăbit. Acum nu mă abţin, ba uneori un smoothie plin de energie este exact ceea ce am nevoie ca sa încep bine ziua. M-am inspirat de la Maria, apoi mi-am cumpărat o carte plină cu idei, din care am tot continuat să fac combinaţii.

Am observat că atunci când am călcat strâmb, permiţându-mi un mic desert după masă, nevoia de dulce s-a instalat mult mai repede decât dispăruse. Dar nu m-am panicat şi am păstrat, chiar şi în momentele de răsfăţ, regula cantităţilor mici.

Cantităţi mai mici

Există momente în viaţă în care oricât m-aş strădui nu pot să ţii o anumită dietă. Sau pur şi simplu e păcat să o ţii dacă îmi permiţi să spun asta. Vorbim despre sărbători, despre aniversări sau momente speciale pe care chiar vrei să le marchezi cu ceva care îţi încântă gusturile şi, nu în ultimul rând, vorbim despre călătorii. Eu călătoresc cel puţin trei luni pe an, totuşi, aşa că asta ar putea reprezenta un adevărat pericol, dacă nu mi-aş impune niciun fel de control. Pe de altă parte, e păcat să ajung în locuri deosebite şi să nu gust bucătăria locală, asta face parte din descoperirea şi cunoaşterea unei destinaţii. Şi nu mă refer doar la restaurante de lux, pe care nu şi le poate permite oricine, mă refer la orice, începând de la produsele tipice pe care le pot găsi într-o piaţă cu mici producători locali până la street food, cofetării, cafenele sau orice alte locuri pe care îmi face plăcere să le frecventez. Bun, şi ce e de făcut? Îţi spun ce fac eu: mănânc mai puţin şi am grijă să nu gust chiar orice, de oriunde. Mă uit cu atenţie la ceea ce voi consuma şi, indiferent dacă e gras, prăjit, făinos sau dulce, sper să merite experienţa. Nu mănânc doar ca să mănânc, fără să discern între ceva cu adevărat bun şi ceva banal, lipsit de personalitate. Nu am cum să ştiu mereu asta dar, dacă nu mă încântă în mod deosebit, încerc să-mi inhib pornirea săracului de a mânca tot din farfurie, doar pentru că am dat banii, şi să renunţ la ceea ce nu-mi place în mod deosebit şi ştiu că nu e nici sănătos. Am aruncat fără regret o îngheţată întreagă la coş şi am lăsat pe masă o prăjitură care nu avea decât calitatea de a fi dulce.

Ce fac când îmi place şi face parte din lucrurile alea bune ale vieţii… care îngraşă? Mănânc puţin. Iau patru guri din felia aceea delicioasă de tort. Nu-mi comand desert dacă Alex sau Petra mă lasă să gust de la ei sau acceptă să împărţim.
Îmi amintesc de un reportaj la TV, în care jurnalistul îl întreba pe un bătrân cu o vârstă înaintată care a fost secretul lui. Ghiceşti răspunsul? „Am mâncat puţin” a spus acesta.

Ultima oră la care mănânc

Se spune că nu e bine să mănânci înainte de culcare. Şi ştiu că e adevărat. Am avut o perioadă, la început, în care îmi fixasem ora 20:00 ca oră limită la care să mănânc ceva. Făceam tot posibilul să nu ajung în situaţia de a o depăşi. Dacă nu aveam de ales, preferam să mănânc ceva mai puţin dietetic înainte de ora 20:00 decât să aştept până la ora 21:00-22:00, când ajungeam acasă şi puteam să-mi pregătesc ceva „potrivit”.

Pe de altă parte eu nu pot să adorm dacă îmi este foame. Am încercat uneori să mă amăgesc cu un iaurt sau o cană caldă de lapte, la care adăugam puţină miere, pentru răsfăţ şi un somn mai liniştit. Uneori mergea, alteori mă trezeam atât de flămândă încât îmi era mai greu să îmi fac porţia de mişcare.

Acum sunt undeva la mijloc, am reuşit într-adevăr să mă obişnuiesc să nu mănânc foarte târziu, dar mă adaptez la situaţie şi prefer mai degrabă să nu mă culc flămândă.

Am grijă cu alcoolul

Îmi plăcea uneori să mă aşez în pat, cu o carte bună şi un pahar de vin pe noptieră. Un pahar de vin pe zi este foarte bun, există chiar păreri că ajută la sănătate şi longevitate. Mie îmi place vinul dar, ca şi în cazul mâncării, nu vreau să beau orice fel de vin, vreau să aleg şi să mă delectez cu ceva de calitate. Toate bune până aici, toate bune până la paharul de dinainte de culcare. N-am ştiut, dar am aflat şi eu că orice băutură alcoolică consumată seara târziu, deşi induce somnul în primă fază şi crează o stare de relaxare, poate produce insomnii peste noapte. În momentul în care efectul acestuia trece organismul vrea să se trezească. Nu aş fi crezut dacă nu m-aş fi recunoscut pe mine în această situaţie. Mă trezeam deseori la 2 sau la 3 noaptea, în mod inexplicabil. Ca să nu mai spun că la ora respectivă îmi era şi foarte foame. Ştii foarte bine cât de dificil e să rezişti foamei care te trezeşte noaptea, cât de slabă e voinţa noaptea şi cum, atunci când glicemia scade, prima ta reacţie este să mănânci ceva dulce, deşi nu de asta ai neapărat nevoie. Ca să nu mai spun că a doua zi mă trezeam mai obosită. Deci am început să am grijă cum combin ceea ce mănânc, cu ora la care mănânc şi cu ceea ce beau, ca să nu ajung să stric noaptea tot ceea ce clădeam ziua, ca în poveste.

Şi nu în ultimul rând, o dietă creată de un specialist

Am ajuns şi la asta, în cele din urmă. Am plătit pentru ca un dietetician, pe baza unei investigaţii amănunţite prealabile, să-mi spună ce şi cât să mănânc. Când am primit programul am fost şocată. Erau cantităţi mult mai mari faţă de cât mă obişnuisem sau de cât puteam, uneori, să înghit. M-am ţinut cu stricteţe de recomandări şi rezultatele s-au văzut. Şi acum, când sunt mult mai flexibilă şi nu mai stau să îmi cântăresc ceea ce mănânc, folosesc ideile din acel regim, mănânc ceva la 3-4 ore şi, când simt că o ia cifra de pe cântar în sus, revin la câteva zile de regim. Teoretic ar trebui să mă duc să îmi creeze un nou regim, de menţinere, dar nu m-am învrednicit. O voi face, poate, dacă voi simţi că este nevoie.

Somnul. Nu se poate fără.

Ei, aici este altă poveste, extrem de importantă. Nu am de gând să fac eu teoria somnului, te invit să dai o simplă căutare pe internet şi să afli câte probleme de sănătate îţi poate provoca lipsa de somn, printre care se află şi îngrăşarea. Dacă îmi aduc eu aminte bine, organismul, simţind că este privat de odihnă şi posibilitatea de a se regenera, încearcă să-şi obţină resurse de energie din altă parte, depozitând grăsime în exces, să fie acolo. Ceea ce sigur nu-ţi va plăcea. Cred că fixarea unui număr de ore pentru odihna de noapte m-a ajutat de asemenea să slăbesc şi să mă simt mai bine. Am testat şi am observat că cel mai bine mă simt când apuc să dorm opt ore pe noapte. Îmi este însă destul de greu să obţin aceste opt ore, mai ales de când, de curând, am decis să mă culc la zece seara şi să mă trezesc dimineaţa devreme pentru a avea timp de nevoile mele personale cele mai importante – sport şi scris. Când reuşesc totuşi să prind opt ore mă simt plină de energie toată ziua. Cum scad la şapte cum am o stare aproape mahmură, mă ustură ochii şi nu sunt în apele mele până la culcare. Cred că fiecare are nevoile lui de odihnă şi mai cred că lucratul noaptea, deşi poate fi o soluţie temporară în momente de criză, nu este o soluţie şi ar trebui evitat de oricine ţine cât de cât la sănătatea lui. Voi continua să testez şi să găsesc cea mai bună combinaţie, pe care să o pot aplica pe termen lung.

Happy end.

În concluzie, iată că a trecut un an şi că sunt, pentru prima dată în viaţă, mulţumită de forma în care mă aflu. Nu mă frustrez inutil, îmi permit abateri şi mici plăceri vinovate, dar nu uit ceea ce contează cel mai mult, şi anume să-mi ascult corpul şi să fac, în cea mai mare parte a timpului, ceea ce am învăţat pe parcursul acestui an că este bine pentru el. E adevărat că nu am devenit peste noapte vreun fotomodel, am încă de lucru la rezistenţa fizică (văd asta de fiecare dată când reuşesc să ajung pe munte), dar, aşa cum am mai spus-o o dată, cred că cea mai importantă realizare pe care am avut-o a fost aceea că nu am renunţat, că mi-am atins obiectivul, că m-am împăcat cu mine însumi şi că mă simt perfect aşa cum sunt.

DSC_7494

Ai trecut şi tu printr-o astfel de experienţă, ţi-ai dorit să faci o schimbare şi au reuşit sau nu? Mi-ar plăcea să îmi povesteşti şi să împărtăşeşti şi cu cititorii noştri ceea ce a funcţionat sau nu în cazul tău, ce te-a ajutat să reuşeşti sau ce ţi-a pus piedici. 

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.