File de jurnal (1)

Am coborât bicicletele încărcate cu bagaje din tren, cu atenție, să nu ne rostogolim cu totul pe peron. De fapt le-a dat Alex pe toate jos, eu și Petra am reprezentat doar departamentul de resurse umane care dădea indicații ce începeau cu „ai grijă”, „nu așa” sau „vezi să nu”. Eram noi și încă trei pasageri, în vagonul cu aspect ştiinţifico-fantastic care ar fi putut găzdui zeci de biciclete. Noi în pantaloni cu bureți pentru zonele sensibile și pantofi sport, ei în pantaloni scurți de vară, cămăși și sandale. Vorbeau germana, una dintre biciclete avea un coșuleț decorat cu flori, poate că se plimbau doar de colo-colo între Viena și Passau, m-am gândit.

Vacanța noastră a început foarte bine. Am făcut o primă oprire în Kecskemét, mic și cochet oraș din Ungaria, cu clădiri Art Nouveau colorate, clopoței la primărie care cântă la oră fixă și o cazare în care ne-ar fi plăcut să stăm cel puțin o săptămână, dacă incursiunea noastră nu ar fi avut alt scop. La Viena am ajuns devreme, am lăsat mașina într-o parcare publică mare, pentru următoarele două săptămâni și ne-a rămas suficient timp cât să ne facem de cap prin oraș mâncând cârnați lângă statuia Dunării de la Albertina, călătorind în timp cu Time Travel Viena și, spre seară, plimbându-ne pe străzile centrale cu o trăsură adevărată. La cină am devorat renumitul șnițel de la Figlmüller, fără să bănuim că pe tot traseul dintre Passau și Viena aveam să ne săturăm până peste cap de tot ce poate fi mâncat sub formă de pane. În a treia zi ne-am trezit odată cu soarele sau imediat după ce acesta și-a făcut toaleta, dat fiind că era deja lumină la cinci și jumătate dimineața. Am pedalat relaxați până la gară, apreciind pistele atât de bine puse la punct din Viena și am urcat în trenul special pentru bicicliști, numit Rad Tramper Donau.

Poți citi și

50 de lucruri pe care le poți face la Viena

Află aici

Uite, acolo e Melk, i-am arătat noi Petrei când am prins-o trează, între două reprize de somn contorsionat pe scaunele din tren. Mânăstirea masivă și galbenă, prin poziția ei înaltă, era tot ce se vedea când trenul a trecut pe lângă oraș. Unde? Nu văd, a răspuns ea. Am gesticulat și am dat toate indicațiile posibile, schimbând priviri revoltate cu Alex, minunându-ne cum poate să ignore ceva atât de vizibil. Uite acolo, cum să nu vezi, e ditamai namila, am insistat eu. Nu văd niciun melc, a spus ea și s-a lăsat să cadă înapoi pe scaun.

Într-adevăr, nu era niciun melc pe drum, doar trenul se comporta ca unul, oprind imediat ce își lua avânt, într-o nouă stație. Nu cobora și nu urca aproape nimeni, iar asta era un semn bun, pe un traseu despre care fusesem preveniți că se poate aglomera destul de mult în timpul sezonului. Învoisem fata de la școală tocmai ca să profităm de extrasezon și să nu ne înghesuim cu prea mulți bicicliști pe pistă. Sau ca să mă fac de râs în fața câtor mai puțini, dacă e să spun adevărul adevărat. Asta nu m-a împiedicat să o fac de oaie în primele cinci minute după ce ne-am dat jos din tren.

Semnalizarea pistei Donawradweg începea chiar din gară, iar cazarea noastră era în centrul orașului Passau, la mai puțin de cinci minute de mers cu bicicleta. Alex părea că se descurcă foarte bine cu orientarea, Petra era stresată că trebuia să mergem pe stradă, eu o încurajam din spate spunându-i că nu e cazul să se sperie, că pe aici lumea e civilizată și foarte obișnuită cu bicicliștii. Cu restul de atenție descopeream deja locurile prin care mai trecusem cu motocicleta, cu patru ani în urmă. Mă simțeam bine pe bicicletă, mai sportivă, mai demnă de admirație. Sentimentul de libertate era același, dar stima de sine câștiga detașat, deocamdată.

Când ne-am apropiat de centru, am făcut dreapta și ne-am trezit față în față cu prima pantă serioasă. Nu era lungă, așa că mi-am înfipt bine tălpile în pedale și am apăsat hotărât, depășind-o pe Petra care dădea semne de abandon. La cei treisprezece ani ai ei ar fi putut să se descurce mai bine ca mine, dar cea mai importantă experiență pe care o avea, pe bicicletă, era o plimbare printr-o pădure plată, făcută acum mai bine de doi ani în urmă. Te aștept sus, nu vreau să mă opresc în pantă, i-am strigat cu respirația gâtuită de emoție sau efort, nu știam nici eu prea bine.

Am învins urcușul și mă pregăteam să fac dreapta, urmându-l pe Alex, când el a schimbat brusc direcția, virând din scurt spre stânga. Aerul mi s-a terminat și am oprit. Am descălecat de pe bicicletă, ridicând cât mai sus piciorul drept, ca să nu mă împiedic de bagaje, și m-am întors repede spre el, să nu-l pierd din ochi și să văd pe unde o ia. Petra ajunsese la bifurcație și se uita derutată la noi. Eu acum după cine merg? am mai auzit-o întrebând, după care mie mi s-a tăiat sunetul și imaginea, odată cu un pocnet și o durere ascuțită, în genunchi.

În răsucirea mea pripită, talpa aderentă a ghetei rămăsese în urmă și genunchiul depășise limita lui de rotație. Am apucat doar să pun cricul la bicicletă, înainte să mă întind pe un rând de trepte. Era singura variantă ca să nu leșin în mijlocul drumului. Petra și Alex au apărut în curând în raza mea vizuală, cu figurile lor speriate și nedumerite proiectate pe cerul senin. Am rânjit. Nu-mi venea să cred. Nici nu începusem călătoria pe biciclete și exista riscul să nu mai pot călca pe piciorul meu stâng? Nu voiam să mă gândesc la așa ceva.

Mi-a plăcut drumul cu trenul, am putut dormi, scria Petra înainte de culcare, în jurnalul nostru de drum. Dar în drum spre hotel mami și-a luxat genunchiul când s-a aruncat de pe un pod să salveze un cățeluș. Îhî, sigur. De fapt și-a luxat genunchiul când s-a dat jos de pe bicicletă.

Am râs, am pupat-o, i-am promis că voi șchiopăta mai puțin a doua zi și am ieșit amândoi din cameră. Aveam încă de studiat hărțile, inclusiv una nouă cumpărată chiar din Passau, de hotărât pe ce parte a Dunării mergem a doua zi și alte detalii tehnice. Ne-am deschis câte o bere și am ocupat canapeaua din camera de ceai și cafea, un loc comun pentru musafirii hostelului din clădirea istorică în care ne cazasem. În curând un tip ne întreba unde am găsit berea, dacă am luat-o din oraș. L-am dezamăgit răspunzându-i afirmativ. La ora aceea sigur nu mai era niciun supermarket deschis. Nici șoricelul pe care furtuna îl speriase și îl împinsese în casă nu părea foarte mulțumit. Alerga dintr-o ascunzătoare în alta, căutând o ieșire și făcând un du-te vino între spatele canapelei și spatele unui dulap. Ușa larg deschisă era prea evidentă pentru a fi băgată în seamă. Tipic pentru șoricei și pentru oameni, de cele mai multe ori.

Peste noapte a început să plouă. Ploua când m-am trezit și temperatura scăzuse destul de mult. M-am gândit la ziua anterioară. Fusese aproape vară, părea de necrezut că s-a schimbat totul atât de repede și de drastic. Ar fi fost o zi perfectă pentru a urca la Veste Oberhaus, fortăreața de unde se vede cel mai frumos confluența celor trei râuri: Dunărea, Inns și Ilz. Se spune că Ilz e negru, Inn albastru și Dunărea, ei bine, Dunărea e maro. Dar asta nu înseamnă neapărat că e murdară. Andrei Șarîi, în cartea „Dunarea. Fluviul imperiilor”, explică acest fenomen: Dunărea primește de la afluenți atât apă, cât și particule de sol cu loess, un praf silicos și argilos. Fiecare metru cub de apă conține două sute de grame de nămol, un nămol care are sarcina de a absorbi metalele grele și tot felul de alte chimicale din apă. După ce afli asta, dacă tot nu ți se pare mai frumoasă Dunărea, măcar o găsești inteligentă. Dar n-aș putea să-ți spun cum arată cele trei culori privite de sus, combinația nefericită dintre micul meu accident și lipsa de entuziasm în cazul Petrei ne-au întârziat și ne-au făcut să pierdem ultimul autobuz spre fortăreață. Iar pe jos nu se punea problema să încercăm. Ne-am plimbat în schimb prin oraș, toropiți de un soare orbitor și târând după noi o lipsă de chef intitulată adolescență. Doar în interiorul catedralei Sf. Ștefan, ce găzduiește cea mai mare orgă din Europa, am găsit răcoare. Era lumină și înăuntru, mai multă decât găsești într-o catedrală sau o biserică, poate de la vitraliile înalte sau poate de la pereții albi bogat ornamentați cu stucaturi și picturi în culori vii. Se simțea mâna și stilul italian, ca și cum Roma și-ar fi mutat niște metri pătrați de baroc în Passau.

Foamea ne-a apucat la o oră complet nepotrivită. Nu era nici prânz, dar nici cină, restaurantele erau goale și nu aveam șansa de a ghici care e mai bun după numărul de turiști sau de localnici de la mesele lui. Alex a început să caute recenzii pe internet, ceea ce putea fi garanția unui drum complicat până la cine știe ce cârciumioară despre care nimeni nu spune că s-a închis, între timp. Iar ca tabloul culinar să fie complet, Petra avea poftă de pizza. Pizza în Germania, Petra? s-a revoltat Alex. Da, și ce? Mi-e poftă de pizza, asta e ceea ce aș mânca acum, a răspuns ea, fără să mai lase loc de negocieri.

Am trecut pe lângă primărie și am zăbovit puțin în fața ei, pentru a constata că inundația din anul 2013 a fost cea mai mare dintre toate, excepție făcând doar 1501. Pe strada care urca în dreapta primăriei, ne-a ieșit în cale un restaurant cu o identitate ușor ambiguă, ceva între mânăstire și ristorante. Eu și Alex am avut ceva rețineri, Petra s-a arătat imediat încântată: Uite, vedeți? Putem mânca pizza, e italienesc, trebuie să fie bună.

Am lăsat armele jos și ne-am așezat la o măsuță afară. Chelnerițele purtau un fel de robe călugărești și, după ce am comandat în engleză, au început să ne vorbească în italiană. Cred că erau convinse că suntem italieni și nu ne-am chinuit să le stricăm plăcerea. Ba mai mult, Alex, căruia îi place italiana și știe câteva cuvinte, a intrat imediat în joc.

După masă Petra s-a declarat obosită și a trebuit să apelăm la google maps ca să îi dovedim că până la promenada de lângă Inn erau doar câteva minute de mers. Măcar acolo să ajungem, dacă toate celelalte planuri au picat. Ne-am propus să mergem pe malul lui Inn până ce aceasta se întâlnește cu Dunărea, o plimbare scurtă. Studenții studiau la malul apei, cuplurile se plimbau ținându-se de mână, câțiva tineri slabi și cu părul lung împletit în codițe mergeau desculți și vorbeau tare, într-un parc niște acrobați amatori tocmai întinseseră o sfoară între doi copaci și încercau să pășească pe ea. Apele râului se deplasau cu viteză și i-am privit cu admirație pe cei care vâsleau cu aparentă ușurință, în caiace. Pe malul opus, luminată de ultimele raze de soare, se vedea Mânăstirea Mariahilf, un important loc de pelerinaj.

 

Când am ajuns în locul în care Innul se întâlnește cu Dunărea, lumina s-a schimbat, vântul a ridicat praful și aerul s-a răcorit brusc. Se anunța ploaia care a venit noaptea și a continuat să bată cu îndârjire în ferestre, până dimineața.

Am stat o vreme și am privit acoperișurile ude, de la geamul înalt al camerei. Petra dormea încă, Alex ieșise să cumpere ceva pentru micul dejun. Mi-am amintit de ziua în care am mers cu Ina, prietena mea motociclistă, spre Donaueschingen, locul din care romanii au decis că izvorăște Dunărea. Era a doua excursie pe care o făceam împreună pe motociclete și de data aceasta ne propusesem să mergem pe tot parcursul Dunării, de la izvoare până la vărsare. N-a fost să fie până la vărsare pentru că la întoarcere, când am intrat în România am știut că nu mai pot să stau nicio clipă fără Alex și Petra și am tras o linie cât mai dreaptă pe hartă până acasă, cu tot dorul strâns în aproape trei săptămâni de absență. Dar pe la începutul aventurii, când plecasem din Linz spre Donaueschingen, în toți cei patru sute cincizeci de kilometri ploaia nu ne-a dat nicio clipă de răgaz. Era tot mai, o lună care poate fi destul de rece în Germania, mai ales atunci când plouă. Autostrada aglomerată, mașinile care transformau praful într-o mâzgă și o aruncau fix în vizierele noastre, lipsa de vizibilitate, toate laolaltă transformaseră ziua într-un coșmar. Singurele momente fericite fuseseră acelea în care ne privisem una pe alta și izbucnisem în râs sau când ne încălzisem mâinile ude și tremurânde în jurul unei cești cu ceai fierbinte, lăsând în urma noastră veritabile bălți. De data aceasta nu ne grăbeam, aveam timp să așteptăm puțin și să sperăm că va trece, măcar să nu plecăm gata uzi. În plus, în cel mai optimist scenariu, ne propusesem să facem cel mult patruzeci de kilometri, ceea ce n-ar fi trebuit să ridice mari probleme, chiar și într-o zi cu ploaie.

M-am desprins de geam și m-am așezat pe marginea patului. Am pupat-o pe Petra pe ochi și am anunțat-o că e vremea să se scoale. Genunchiul meu nu era mult mai bine, dar refuzam în continuare să mă gândesc că n-aș putea pedala. Nu se umflase și nu se învinețise, iar durerea eram pregătită să o suport. Nu venisem până acolo ca să abandonez înainte de a începe. Nu aveam de gând să mă sperii de un genunchi, o ploaie sau mai știu eu ce detaliu nesemnificativ. Habar nu aveam că ne mai aștepta o piedică, la scurt timp după ce aveam să plecăm din Passau.


* Donauradweg face parte din Eurovelo 6, un traseu care se întinde de la Atlantic până la Marea Neagră, teoretic cel puțin, pentru că imediat ce intră în România este reprezentat prin puncte puncte, după cum poți vedea aici.

Această călătorie a fost susținută și promovată de Descoperă Austria și Oficiul de Turism al Austriei. Am avut și avem libertate deplină în planificare, desfășurare, alegerea traseului și opiniile exprimate.

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.