File de jurnal (5)
Când am văzut semnul care anunța intrarea în Linz am răsuflat ușurați și am declarat, cu toții în cor, că scurta porțiune dintre Ottensheim și Linz a fost cea mai puțin interesantă de până atunci. Pe o distanță de cel mult nouă kilometri pista se alăturase șoselei zgomotoase, numărul bicicliștilor se înmulțise și a trebuit să strig de mai multe ori la Petra să nu mai stea pe centru și să-i lase să treacă. Mergea mult mai bine ca în prima zi, dar evita în continuare extremitățile, ba de teamă să nu cadă în Dunăre, ba de spaima de a nu ajunge, din greșeală, în șoseaua circulată. Șansele ar fi fost minime, dar e greu să te lupți cu spaimele și închipuirile omului, mai ales când omul acesta are 13 ani, o vârstă la care rațiunea este deseori redusă la tăcere de emoții.
Ne-am bucurat așadar când am văzut semnul pe care scria Linz. Pista a traversat strada și ne-a adus din nou pe faleza Dunării, un loc mult mai plăcut pentru plimbare. Am crezut că am scăpat că de ce e mai greu, dar provocarea abia începea, fiind nevoie să mai pedalăm alți nouă kilometri până la hotel. Un prieten până atunci virtual ne-a ajutat cu o rezervare la un preț excelent pentru Linz, dar a trebuit să acceptăm că nu e chiar în mijlocul orașului.
Pauză în Linz
În Linz am lăsat bicicletele să se odihnească pentru două zile și am profitat de răgaz pentru a revedea prieteni vechi, a-i cunoaște în viața reală pe cei virtuali și a descoperi sau redescoperi câteva atracții ale orașului, împreună. Voi trece peste faptul că în prima zi am petrecut cel mai mult timp în librăria Thalia, locul în care s-a produs și cel mai aprig război din toată călătoria. Am supraviețuit, am făcut pace și am reușit să ne plimbăm cu tramvaiul istoric care urcă până pe Pöstlingberg, o colină de unde se vede tot orașul. A doua zi am petrecut câteva ore în Ars Electronica, un muzeu pe care l-am mai vizitat în 2013, împreună cu Ina și pe care i-l prezentasem Petrei cu mare entuziasm, dar care nu a reușit să o captiveze așa cum speram. M-am uitat la grupurile mai mari sau mai mici care vizitau cu ghid muzeul și mi-am dat seama că participarea la un atelier, alături de copii de aceeași vârstă, ar fi fost poate mult mai interesantă pentru ea, decât varianta solo în care trebuia să citească sau să descopere tot felul de aspecte interesante legate de biologie, știință sau tehnologie. Bine măcar că nu aveau roboți de vânzare la ieșire și am reușit astfel să evităm declanșarea celui de-al doilea război. Vorbind despre război, am aflat că în Linz, oraș iubit de Hitler, există încă o oarecare nostalgie după Adi. Adi? Da, se pare că așa e numele lui de alint, mi-a spus Mihail. Era destul de răcoare pe terasa restaurantului de la castel, de unde se vedeau foarte frumos Dunărea și culorile în care se îmbracă Ars Electronica noaptea, dar nu din cauza asta am simțit un fior rece pe spate. Nu credeam că și monștrii au nume de alint.
Scurtă oprire în Enns
Plecarea din Linz a fost mult mai încurajatoare decât sosirea. Pentru că eram destul de departe de centru și de pista consacrată, Donauradweg, Alex a propus o variantă mai frumoasă și mai liniștită decât ne așteptam. Am mers pe malul râului Traun, până la întâlnirea acestuia cu Dunărea. Cu o seară înainte plouase destul de tare în Linz, când am plecat însă era soare și am simțit imediat cum ne-am regăsit liniștea și armonia, imediat ce am scăpat de presiunea orașului. Petra era într-o formă de zile mari, avea chef de pedalat și de întrecere, iar energia ei îmi umplea sufletul atât de tare încât mă temeam să nu mă revărs și să mă transform și eu într-un afluent al Dunării.
Ca să fiu ferită de acest risc, la scurt timp după ce Traun s-a abandonat Dunării, drumul nostru a cârmit dreapta. În loc de ape ne-au întâmpinat valuri mătăsoase de grâu verde din care se ițeau, pe alocuri, ba câte un mac roșu plin de sine, ba câte o familie zburdalnică de iepuri. Nici n-am știut când au zburat primii douăzeci de kilometri.
Eram pe malul sudic (drept) al Dunării și urma să trecem pe lângă Enns, declarat cel mai vechi oraș al Austriei. Aveam de ales între a merge drept până la bac și a traversa pe partea cealaltă sau a face un mic ocol ca să-l vizităm. Mergem până în oraș? E drăguț, am zis eu, pentru că mai trecusem pe acolo cu patru ani în urmă. Sunt cam obosită, a răspuns Petra. Prea obosită pentru o înghețată? am licitat eu. Și uite așa am pornit către centru, dovedind două pante care ne-au convins că merităm cu toții un desert.
Ne-am așezat la una dintre cafenelele cu priveliște chiar la turnul pictat cu ceas, construit în 1565-1568. La terasa de alături, un băiat și-a pus un rucsac masiv în spate, a săltat pe bicicleta cu o singură roată și a plecat sigur pe el la drum. N-aș avea stabilitatea asta nici dacă m-ai pune să pedalez pe patru roți, mi-am spus atunci, privind după el cu invidie deghizată în admirație. Pe cer norii se adunau și amenințarea unei ploi ne-a făcut să nu mai pierdem prea mult timp și să coborâm înapoi spre bac.
Din Mauthausen până la Au an der Donau
Am traversat Dunărea și am coborât în Mauthausen. Am citit undeva prin copilărie sau adolescență o carte numită „186 de trepte – Mauthausen”, despre lagărul cu același nume. Nu mai țin minte detaliile, dar când aud numele mă simt de parcă îmi trage cineva un pumn în burtă. Și unii oameni găsesc că Hitler merită un nume de alint! Ah, Adi! Cu atâtea gânduri negre, am fost și surprinsă să pedalez printr-un oraș pe care mintea mea și-l imaginea sumbru și mortal, în timp ce ochii mei îl descopereau colorat, cochet, plin de viață. Iar lagărul nu era pe lista noastră de atracții, aveam o zi prea bună ca să o întunecăm cu negura unor amintiri istorice tulburătoare.
Din Matthausen până în Au an der Donau am mai făcut doar șase kilometri, norii și-au schimbat direcția și intenția, iar noi am ajuns fericiți și însoriți la poarta celui mai frumos și mai bine organizat camping din tot traseul. Locul pentru corturi, aflat pe malul unui mic lac, era închis cu o poartă pe care intrai doar cu cardul primit la recepție. Existau mese de lemn, casete la care puteai să pui telefoanele sau aparatele foto la încărcat și băi moderne. Am făcut un foc mic în spațiul special amenajat, am prăjit niște cârnați și am completat festinul cu un flammekueche comandat de la barul restaurant al recepției și două halbe mari cu șpriț lejer, de vară. Era cald, soare și ne-a mai rămas timp suficient să ne plimbăm pe malul Dunării sau să ne zbânțuim pe la locul de joacă al copiilor, nu-i greu de ghicit care pe unde.
Atmosfera din camping, seara, a fost încărcată cu o energie specială. Nu eram mulți, puteam număra doar doar patru sau cinci corturi de bicicliști. La fiecare masă se scoteau hărți, se împărtășeau impresii și se vocifera entuziast. Lângă noi poposise un alt român, pornit pe bicicletă de la Marea Neagră și cu o destinație mult mai îndepărtată decât a noastră: Oceanul Atlantic. Era obosit, trăsese mult în primele zile și ne-a invidiat când i-am spus câți kilometri facem pe zi și cât stăm pe bucățica mică dintre Passau și Viena. S-a retras mai repede decât noi la culcare, adăpostindu-și bicicleta sub cortul încăpător. Se mai vedea doar o bucățică din roată ieșind pe sub folie. Am zâmbit întrebându-mă cum e să parcurgi atâția kilometri, doar tu și o bicicletă. Mult mai bine decât cu o mașină, mi-am răspuns tot eu, pe aceea nu o poți lua cu tine în pat.
Noi ne-am lăsat bicicletele nelegate peste noapte, pentru prima dată. Nu aveam de ce să ne temem, totul era închis și supravegheat. Și chiar dacă o cucuvea ne-a cântat de somn ușor, mai mult și mai tare decât mi-aș fi dorit, nu s-a întâmplat nimic și ne-am odihnit mai bine ca oricând.
Ai citit?
File de jurnal 1: Start cu peripeții din Passau
File de jurnal 2: Iarba tămăduitoare din Obernzell
File de jurnal 3: Lacul Dunărea de la Kaiserau
File de jurnal 4: Țitera din Ottensheim
File de jurnal 6 – Noi suntem campionii
File de jurnal 7 – Cântecul obosit la nibelungilor
* Donauradweg face parte din Eurovelo 6, un traseu care se întinde de la Atlantic până la Marea Neagră, teoretic cel puțin, pentru că imediat ce intră în România este reprezentat prin puncte puncte, după cum poți vedea aici.
Această călătorie a fost susținută și promovată de Descoperă Austria și Oficiul de Turism al Austriei. Am avut și avem libertate deplină în planificare, desfășurare, alegerea traseului și opiniile exprimate.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
