Passau – Viena pe biciclete. Wachau, soare, baie și-un pahar cu vin

File de jurnal (8)

La final de mai, în Wachau venise vara. Soarele perpelea strugurii din vii și noi pedalam cu entuziasm ca să ne facem vânt și să ne răcorim. Când am ajuns în Dürnstein, termometrul din camping arăta treizeci și trei de grade și amiaza se topea într-o după-amiază parfumată cu aromă de struguri. Ne așteptau două zile de explorare și bucurie culinară de care aveam de gând să profităm la maxim.

Ilustratie Durnstein, oras din Wachau,, desen de Roxana Farca

De la Melk la Dürnstein, în Wachau

Mergem pe malul nordic sau sudic? Întrebarea ne preocupase în seara de dinainte, la Melk, iar după multe ezitări, informații neutre primite de la biroul de turism și rumegarea propriilor mele amintiri din experiența anterioară de pedalat pe malul nordic, ne-am hotărât să alegem partea sudică. Pe de o parte îmi doream să revăd orașele pitorești așezate între vii de pe partea stângă a Dunării (N), pe de altă parte eram curioasă să aflu cum e pe dreapta (S) și eram sigură că aceasta era calea cea mai puțin bătută din Wachau. Alegerea noastră a rămas în picioare până când, la plecarea din Melk, am greșit ceva pe undeva și pista ne-a scos pe un pod. Și ce altceva puteam face pe un pod decât să traversăm Dunărea spre Emmersdorf? Era prea cald ca să irosim transpirație în plus pentru a ne întoarce, așa că am dat mai întâi din umeri, apoi din pedale. Era încă început de sezon și nu ne-am întâlnit decât rareori cu alți bicicliști, iar localitățile mici și frumoase ne-au așteptat cu liniștea aceea tipic austriacă, o atmosferă în care ai deseori senzația că treci prin așezări foarte bine îngrijite de către fantome.

După cincisprezece kilometri am ajuns în Willendorf. Ne aflam pe ruta culturală, așa că era o idee bună să degustăm și noi o mostră de istorie a artei. Am lăsat bicicletele în fața muzeului și am mers puțin pe jos până la locul în care a fost descoperită mica statuie ce o admiraserăm cu altă ocazie, în Viena. În locul ei trona acum o reproducere supradimensionată și o instalație modernă care m-a făcut să pun la îndoială evoluția omului, cel puțin din punct de vedere al educației estetice. Willendorf cea supradimensionată sigur nu a mers pe bicicletă, era prea ocupată cu fertilitatea, mi-am spus eu privindu-i șoldurile rotunde.

Venus din Willendorf

O amintire mai plăcută mi-a rămas din Shwallenbach, locul în care am degustat primul vin de Wachau, un Muller-Thurgau din 2016 foarte reușit. Petra a primit și ea o înghețată, toată lumea a fost mulțumită. Nu ne grăbeam prea tare așa că am luat-o încet mai departe, urcând și coborând pante line. Aici am luat prânzul data trecută, au mâncare bună, am arătat eu când am trecut pe lângă terasa pensiunii Prankl din Spitz. Petrei nu i-a trebuit o altă invitație ca să frâneze și să spună că îi e foame. Mâncarea a fost bună și de data aceasta, iar nota ne-a fript la buzunar, așa cum ne-au fript și șeile când ne-am urcat din nou în ele.

Cu câțiva ani în urmă sosisem din Krems în Spitz, cu vaporașul, pentru a închiria biciclete și a pedala prin Wachau, înapoi spre Krems. Și atunci fusese o zi la fel de însorită, chiar dacă nu la fel de fierbinte. Pe drum descoperisem Dürnstein, orașul de care mă îndrăgostisem pe loc și în care jurasem că voi reveni cu familia. Și iată că mă ținusem de cuvânt. Mai aveam doar puțin până acolo, iar pista ne ducea prin acel peisaj încântător, o combinație de străzi înguste printre case frumoase, dealuri cu vii și Dunărea curgând tăcută și întunecată, în vale.

Wachau

Am fost foarte entuziasmată când am ajuns din nou în Dürnstein și aș mai fi făcut un ocol pe strada pietonală a orașului cocoțat pe stâncă dacă n-aș fi simțit și eu aceeași atracție ca și Petra, către un loc cu umbră și apă. Campingul în care ne doream să ajungem era pe partea dreaptă a Dunării și puteam vedea deja că avea o mică plajă amenajată, unde oamenii intrau în apă și se bălăceau. Am sărit în feribotul cu motor electric, acesta s-a lăsat dus puțin de curent, apoi s-a îndreptat cu ceva mai multă hotărâre spre Arnsdorf, lângă Rozzats. Aici ne aștepta încă un loc memorabil în care să punem cortul. Ne-am găsit un spațiu lângă o măsuță, ne-am amenajat cum am putut mai bine, am făcut o inspecție la băi și ne-am declarat foarte mulțumiți, apoi ne-am lansat în promisiuni că mai venim și altădată sau afirmații entuziaste pentru priveliștea de peste apă. Fluviul săpase acolo un mic golf și era primul loc în care am putut să intrăm în Dunăre mai adânc decât până la glezne, fără să ne temem prea tare de curenți. Tabloul colorat al orașului de vizavi dădea o valoare inestimabilă experienței. Nu încălzea apa, în schimb. Cu toată canicula de afară, Dunărea nu apucase să se dezmorțească și te îmbrățișa cu brațe la fel de reci ca ale unui lac de munte.

Wachau - Durnstein

După cei treizeci și doi de kilometri de pedalat pe caniculă, urmați de plajă și baie, foamea ne-a împins cu ochi sticloși în căutarea unui heuriger în care să ne petrecem seara și să degustăm din bunătățile locale, în forma lor lichidă și solidă. Am pornit la pas prin Rozzats și am intrat în prima cramă pe care am găsit-o deschisă în seara aceea. Restaurantele de tip heuriger, dacă pot fi numite restaurante, sunt mici afaceri de familie ale producătorilor locali de vin, locuri în care poți bea și cumpăra vinul casei, alături de ceva de mâncat. Unele sunt deschise prin rotație și îți oferă ceea ce s-a gătit sau pregătit în seara respectivă, altele, mai mari, au un meniu și seamănă deja cu restaurantele adevărate. În orice caz, sunt foarte multe opțiuni și variante în Wachau. Noi am fost foarte fericiți cu prima noastră alegere. Am stat la o măsuță din curtea spațioasă și verde de la Weinbau Heurigenschnak (Leopold v. Margit Weidinger), am comandat un platou cu brânzeturi și salamuri minunate, făcute tot în casă, iar vinul a fost foarte bun. Prețurile ni s-au părut decente, platoul ne-a costat șaptesprezece euro (și a săturat trei guri flămânde), iar sticla de vin paisprezece. Am cumpărat două sticle și pentru acasă, chiar dacă nu ne era foarte clar cum le vom face loc în bagajul de pe bicicletă.

După atâta căldură total nepotrivită cu luna mai, natura a simțit nevoia să-și regleze conturile și a produs o ploaie. Am fugit spre cort și eram deja înghesuiți în el când a început să toarne. În timpul nopții, aerul a rămas cald, chiar dacă liniștea a alternat cu perioade de ropot. Primele raze ale soarelui ne-au scos în regim de urgență la aer. Am constatat că peste noapte mai sosise un cuplu de unguri lângă noi, tot cu cortul. La micul dejun am împărțit măsuța de lemn cu ei și prietenia istorică dintre cele două popoare și-a spus cuvântul: ne-am ignorat reciproc cu succes. El părea mai prietenos, dar ea nu a răspuns la salutul de bună dimineața, nici al meu, nici al altor vecini de camping. Am admirat întotdeauna politețea cu care oamenii se salută într-un camping, chiar și atunci când vin cu periuța de dinți în mână pe alei. Nu trece nimeni pe lângă nimeni fără un salut și un zâmbet. Campingul pare să țină în viață tradiția satelor mici, locuri în care oamenii se cunoșteau între ei și nu foloseau telefonul pentru a se feri de contactul privirilor.

Am profitat de soarele matinal pentru a spăla și a usca rapid, în vânt, puținele haine de schimb pe care le aveam la noi. Într-un final, după treburile administrative, am reușit să luăm feribotul și să ne îndreptăm spre orașul pe care îl admirasem doar de la distanță, în toate luminile posibile: Dürnstein. Dacă pe pistele de bicicletă nu am întâlnit prea mulți oameni, acolo am simțit că a început sezonul turistic. Grupuri mari se dădeau jos din autocare, magazinele erau pline, strada pietonală aglomerată. Petra ne-a târât prin toate buticurile cu suveniruri și a refuzat să intre cu noi în biserica mânăstirii, cu turnul ei albastru. Poate a fost mai bine pentru ea. Am observat cu mirare chipurile îngerilor sculptați din biserică. Nu era unul normal, trupurile bucălate de copii contrastau cu fețe ce mi-au părut mai degrabă extraterestre sau mutante. Nu am reușit să-mi dau seama dacă e vorba de sculptură veche, naivă, sau dacă această percepție a fost doar în mintea mea.

Durnstein

Prin oraș erau montate panouri ce însoțeau o potecă tematică ce ne-ar fi dus până sus, la ruinele castelului. Pe ele erau prezentate personajele istorice care au avut legătură cu legenda lui Richard Inimă de Leu, într-o manieră relaxată și amuzantă. În acest castel se spune că ar fi fost întemnițat Richard, de către Leopold V.

Legenda povestește că menestrelul regelui captiv, francezul Blondel, și-a căutat stăpânul prin toată țara. Când a ajuns în Dürnstein a început să fredoneze un cântec știut doar de el și de rege. Richard i-ar fi răspuns, iar Blondel s-a întors în Anglia și a dezvăluit locul în care se afla, pentru a fi răscumpărat.

Nici povestea, nici cântecul, nici panourile amuzante n-au convins-o însă pe Petra să urce până la ruine. Ne documentaserăm și știam că există o piscină naturală în oraș, iar cântecul acesteia era mult mai puternic. Mai întâi am fost revoltată. M-a enervat ideea de a merge la o piscină, când aveam cultură la doi pași, Dunărea lângă noi și mica plajă de care ne-am bucurat nu mai devreme de seara trecută. Dar copila era ca un câine care își urmărește vânatul, adulmeca vântul și era hotărâtă că va găsi locul și va face baie, indiferent de ploaia care s-a abătut iarăși peste noi. I-am dat dreptate, în  cele din urmă. Am fost singurii clienți ai micului ștrand și am căzut de acord că era foarte frumos. Bazinul avea apă din Dunăre, iar decorul era alcătuit pietre și nuferi înfloriți. Alex și Petra chicoteau și se hârjoneau, în ploaie, iar vara părea să-și intre cu adevărat în drepturi. Era cald, perioadele de soare alternau cu averse de ploaie și tunete, iar Dunărea zorea la vale sub un cer pe jumătate albastru, jumătate cenușiu, străbătut de fulgere.

Pentru prânz am căutat tot un heuriger, de data aceasta un han cu pensiune, Stockingerhof. Prețurile au fost mai piperate față de seara anterioară, dar coastele de porc și afumăturile de casă ne-au încântat papilele, iar desertul de sezon un vis: găluște cu căpșuni, în stilul gomboților românești, aromate și înnobilate cu parfumul încântător al fructului.

Seara am avut parte de un spectacol de culori și lumini, în camping. Mai întâi un curcubeu a traversat Dunărea, un pod efemer peste ape. Apoi au început să se aprindă luminile din Dürnstein, pe fundalul intens al orei albastre. Iar când afară era aproape întuneric, am primit un mesaj de la Alex. Era pe malul apei și făcea fotografii de noapte orașului, când o lebădă a ieșit din apă cu boboceii ei, căutându-și culcuș pentru somn.

Cucrubeu peste Dunare, in Wachau

Durnstein noaptea

Venea noaptea peste Wachau și, chiar dacă nu planificasem de la început așa, drumurile noastre se despărțeau a doua zi. Pentru Petra fusese suficient, iar Alex se oferise să ia trenul din Krems, împreună cu ea, în timp ce eu aveam să pedalez în continuare până la Tulln. Acolo urma să ne regrupăm și să ne bucurăm de o ultimă oprire pe traseu, înainte de întoarcerea în Viena.


Ai citit?

File de jurnal 1: Start cu peripeții din Passau

File de jurnal 2: Iarba tămăduitoare din Obernzell

File de jurnal 3: Lacul Dunărea de la Kaiserau

File de jurnal 4: Țitera din Ottensheim

File de jurnal 5: Și monștrii au nume de alint?

File de jurnal 6: Noi suntem campionii

File de jurnal 7: Cântecul obosit al nibelungilor


* Donauradweg face parte din Eurovelo 6, un traseu care se întinde de la Atlantic până la Marea Neagră, teoretic cel puțin, pentru că imediat ce intră în România este reprezentat prin puncte puncte, după cum poți vedea aici.

Această călătorie a fost susținută și promovată de Descoperă Austria și Oficiul de Turism al Austriei. Am avut și avem libertate deplină în planificare, desfășurare, alegerea traseului și opiniile exprimate.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.