HAVASU CREEK
Navajo Falls (prima dintre cascade) e si cea mai prietenoasa, asa ca ne-am balacit si noi putin. Apa verzuie creeaza un contrast tare neasteptat cu rosul stivuit al canionului, iar temperatura de balacit (in arsita desertului) e numai buna.
A doua, Havasu Falls, e mult mai inalta si mai spectaculoasa. Fiind probabil cea mai vizitata, e destul loc in jurul ei pentru prajit la soare, de care am profitat si noi din plin. N-am fost singuri acolo, niste pasari gen egreta nu s-au sinchisit deloc de prezenta noastra, ba chiar ne-au studiat cu oarece curiozitate.
A treia si ultima cascada, Mooney Falls, sta ascunsa de ochiul liber, inaccesibila fara efort considerabil. Putini oameni ajung s-o vada si foarte putini coboara la baza ei. Dar noi eram hotarati s-o facem, in pofida echipamentului profund neadecvat (costume de baie si papuci). Va sfatuiesc sa nu aveti aceeasi indrazneala, fara echipament.
Prima parte a drumului spre Mooney Falls a fost cum a fost, am trecut prin niste tunele sapate in stanca, am coborat pe scari stramte, in intuneric complet pe alocuri, dar pana la urma am ajuns la lumina, si am vazut caderea imensa de apa, in toata maretia ei (64 de metri adica). Mai departe, cobarasul spre baza cascadei a fost o experienra sora cu alpinismul – este practic o coborare pe un perete aproape vertical, unde din loc in loc sunt lanturi, piloni de fier batuti in stanca, sau muchii inguste. Nu se poate cobori decat ca pe o scara, cu fata la stanca, si cu instructiuni detaliate de la o persoana la alta (“apuca-te de lantul ala cu mana stanga”, “agata-te de cuiul ala cu degetul mic”, si “roaga-te la dumnezeu”) – si asa am facut. Am regretat slapii cu fiecare pas in parte, mai ales cand pe la jumatatea drumului ne-a luat frica, pentru ca am inceput la alunecam pe pilonii uzi de la cascada. Dar ne-am imboldit unul pe altul, fara sa ne uitam in jos, si dupa vreo ora de incordare maxima de muschi si rugaciuni cu voce tare, ne-am pomenit ajunsi.
De jos, cascada pare cu mult mai mare… si mai zgomotoasa. Nu e nici tipenie de om, caci peste tot te sfatuiesc localnicii sa nu te duci, ca e prea periculos – si, pentru ca rar ajunge cineva pe-acolo, nu-i mai nimic de facut sau loc de stat. Doar mama natura si unul dintre cele mai frumoase locuri imaginabile. Asa ca am respirat si noi aerul umed de victorie in piept cateva minute, ne-am dat hi five ca am ajuns acolo dintr-o bucata, dupa care ne-am dat seama ca urcusul va fi mult mai greu si am facut calea-ntoarsa. Si asa a fost – a durat ceva mai mult decat coborarea, noi fiind si mai obositi poate, dar am scos-o la capat pana la urma, fara sa pierdem vreun picior sau vreun papuc pe acolo. Ne-am tratat cu o cina imparateasca in seara aia (asa, c-am supravietuit coborarii celei mai periculoase din cariera fiecaruia de alpinisti nebuni si nepregatiti ce eram), si-am dormit ne-ntorsi pana dimineata.
CALEA-NTOARSA
A treia zi ne-a podidit febra musculara pe toti, ca de, aveam drumul de intoarcere la masina si nu se putea sa fie totul usor. Am strans cortul si bagajele cam fara elan si ne-am pornit la drum dis de dimineata (pana in 7, ca sa evitam miezul zilei pe cat posibil – sau asa am crezut noi). Marea diferenta a constat in “ultima suta de metri” – dupa 5 ore de arsita si soare, deja satui de admirat canionul, nu ne mai doream decat sa ajungem odata la masina. Dar n-a fost asa usor. Ultima panta (prima la coborare) s-a dovedit a fi mult mai abrupta la urcus iar bagajele, oboseala si prietenul nostru soarele nu ne-au ajutat pe nici unul. Poate era caldura de vina, dar a fost un moment (de nebunie!) in care as fi fost dispusa sa-nchiriez un biet magar sa ne duca sus – bineinteles, nici tipenie de catar prin preajma, doar noi trei cu deznadejdea-n brate.
Se zice ca, indiferent de conditia fizica, la urcusul din canion o persoana “clacheaza”, si nu mai poate sa urce. Si doar nu era sa facem noi exceptie! Spre surprinderea mea n-am fost eu aceea, saracuta sora mea insa si-a asumat rolul nefericit si n-a mai putut sa urce cu nici un chip. Apa era pe terminate si din ultima panta mai aveam mai mult de trei sferturi, asa ca am facut un popas strategic sa punem tara la cale. Solutia s-a gasit pana la urma, si anume una bucata rucsac al ei de gatul lui Sean, una bucata surioara obosita de gatul meu. Si uite-asa, hai ca putem, stangul-dreptul, da-i cu apa, glume cu indieni si canioane, pana sa ne dam bine seama, ne-am trezit in parcarea din Hualapai Hilltop arsi de soare, obositi si transpirati pana-n ciorapi si gata de drum – de data asta spre Sedona, nerabdatori sa facem un dus ca lumea, sa dam jos stratul de praf rosu, si sa ne bucuram de comfortul unui asternut primitor!
Articole similare:
Impresii scrise de: Adina Caron
Perioada calatoriei: August, 2005
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!