Trebuie să vă spun că atunci când am văzut programul excursiei în Egipt, organizată de ETA (Autoritatea Egipteană de Turism) şi United, cel mai tare mi-au stârnit entuziasmul două activităţi: seara cu beduinii şi safari în deşert!

Despre beduini probabil ştiţi că sunt dintotdeauna locuitori ai deşertului iar faptul că mai există şi astăzi, chiar dacă modul lor de viaţa s-a mai corupt, pe mine mă miră şi mă bucură. Se găsesc într-un număr destul de mare prin Africa (am citit pe undeva că ar fi în jur de 11 milioane în total) şi îşi duc traiul mai mult sau mai puţin nomad (depinde de trib,  interese şi apă probabil!) fără să depindă de stat şi legi. Şeicul este cel care ia decizii şi care face dreptate iar tradiţiile sunt respectate încă, într-o măsură destul de mare.

Imediat ce am ajuns la Sharm El Sheikh şi ni s-a făcut planul pentru seară (Bedouin Village, Bedouin Dinner & Belly dancing), avem dubii destul de mari că vom întâlni ceva autentic, dar asta nu mă împiedică să mă bucur că vom intra, măcar puţin, în sufletul deşertului. Îmi imaginez ceva destul de comercial, precum rezervaţiile de indieni din America, despre care a povestit şi Adina în Vestul mai mult sau mai puţin sălbatic (de unde m-am şi inspirat în titlu).

Nu e chiar atât de rău dar nici de intrat foarte mult în deşert nu intrăm. De pe şoseaua impecabilă o luăm direct, cu un ditamai autocarul, pe suprafaţa pietroasă a deşertului Sinai (nu e nisip, e mai degrabă un fel de pietriş mărunt), înaintând cu salturi sacadate pe suprafaţa vălurită creată tot de maşini. Din sens opus se întorc, ridicând nori de praf, grupuri pe ATV – aha, deci asta vom face şi noi în curând, vom circula de fapt pe şoseaua deşertului…

Cortul beduinilor este aşezat într-un  loc minunat, într-un adăpost natural format din stânci roşcate, arătând de parcă ar fi fost frământate sau mai degrabă ca ceara scursă de pe o lumânare. Cum e deja întuneric, luminiţe sunt înşirate peste tot pentru a ne indica calea (lumânări puse în sticle de plastic tăiate) dar şi pe stânci iar asta creează o atmosferă minunată. Cortul nu e nimic spectaculos dar e foarte primitor, cu măsuţe joase şi multe perne. Păhărele cu ceai cald ne întâmpină, oferite de bedunii îmbrăcaţi în hainele lor albe, scrobite la marele fix.

Nu e nici urmă de sat la vedere, doar copii căţăraţi pe stânci care se uită curioşi la noi. La cererea grupului aceştia sunt chemaţi în cort. Sunt foarte drăguţi şi veseli, gata să râdă şi să facă poze cu toată lumea.

Locuitorii deşertului sunt gazde bune, fiind în general foarte ospitalieri cu străinii. Cu atât mai mult aici, unde mai mult ca sigur îşi asigură un venit frumuşel din turism. La intrarea în cort e şi o măsuţă cu bijuterii şi câteva obiecte, însă nu încearcă nimeni să ni le bage pe gât.

Stăm puţin de vorbă cu şeicul, încercând să aflăm mai multe. Răspunsurile sunt abile şi destul de evazive. Şeicul e mai tânăr decât m-aş fi aşteptat, poartă la mână un ceas pe care cu siguranţă nu scrie Casio şi are o super maşină de teren, bineînţeles albă. E însoţit de o doamnă îmbrăcată cât de poate de european. Aş putea jura că viaţa lui nu se desfăşoară în deşert, dar poate mă înşel.

Alte femei nu am văzut în peisaj, dar ştiu că ele se îmbracă în negru, lăsând doar ochii afară. Ca să se ferească de nisip, ni se spune. Da, sigur…

Ghidul ne-a mai povestit pe drum cum guvernul egiptean a construit la un moment dat case pentru beduini dar aceştia nu le-au locuit niciodată, preferând să rămână la stilul lor de viaţă. Nu am văzut locuinţe sub formă de cort, aşa cum m-aş fi aşteptat, nici la plimbarea motorizată prin deşert. Doar câteva construcţii într-o stare avansată de degradare.

Întreb de copii, dacă merg sau nu la şcoală. Răspunsurile se bat cap în cap. Unii spun că da, există şcoli, alţii că da, există şcoli (ca şi locuinţele create pentru ei) dar că cei mici nu le frecventează. Şeicul a terminat totuşi liceul, aşa spune.

Beduinii sunt încă liberi de convenţiile şi legile societăţilor în care trăim noi. Poate că de aceea există călători care aleg să trăiască şi să muncească printre ei, acest lucru fiind posibil. Pentru libertate şi pentru experienţa deosebită a deşertului, grea şi fascinantă totodată. Dacă are loc o căsătorie dintre un beduin şi cineva din afară, cealaltă persoană trebuie să îşi abandoneze viaţa în civilizaţie şi să se alăture tribului. Mă tem că invers este mult mai greu, dacă nu cumva imposibil.

Probabil că triburile de beduini îşi cunosc deşertul ca propria palmă, fără să îşi încalce între ei teritoriile. Posibil ca prezenţa lor să fie necesară, pe post de gardieni ai graniţelor naturale. Pentru mine totul este încă destul de vag, deşi aş vrea să ştiu mai multe despre viaţa şi rolul lor în prezent. Sunt curioasă ce se întâmplă cu tinerii care vor să se rupă de acest stil de viaţă sau ce anume îi face să rămână în deşert, pentru o viaţă…

Lăsând întrebările la o parte, masa este gata în cort şi apar şi dansatorii. Am uitat să menţionez beculeţele colorate care ornează marginile cortului şi boxele din care urlă muzica. Tanura ne încântă mai ales prin prezenţa puştiului care nu se lasă şi se ţine de ritmul dansului până la final. Dansatoarea din buric mai are din punctul meu de vedere de învăţat, nu sunt eu un expert dar ce face ea ar merge mai degrabă într-un club. Cu toţii sunt doar invitaţi, nu fac parte din trib, aşa cum se întâmpla poate în alte timpuri. La final gazdele se strâng cu mic cu mare, de la cel mai bătrân până la copii sau şeic, pentru a ne ţine o cântare. Pentru că nu înţeleg ce spun şi îi văd poticnindu-se şi râzând am senzaţia că nu au mai făcut asta de mult şi au uitat versurile. Un puşti zelos cu ochi frumoşi este din când în când pus la punct cu o privire tăioasă sau o vorbă scurtă, pentru că dă din palme complet în afara ritmului. Iar cântecul se scurge lent şi ezitant în liniştea din jur, invitându-ne la somn…

Plecăm de acolo cu sentimente amestecate, sub lumina lunii, fără să ştim că vom reveni. Dar despre safari data viitoare

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.