Când navigatorii vedeau piscurile veşnic albe, răsărind în vecinătatea mării, ştiau că ajung în Europa, acasă deci, pentru mulţi dintre ei. Noi “navigam” pe autovia del Norte cu gândul de a ne face că nu-i vedem; trecusem prin atâtea zone muntoase cu serpentine strânse, “agrafe” chiar, la întrecere cu motocicliştii, încât numai ideea de a urca iarăşi pe undeva ne strângea în spate. Aşa că, am plecat din Oviedo (nordul Spaniei ) hotărâţi să ajungem la Santander. Numai că, în dreapta autostrăzii au apărut culmi înzăpezite din ce în ce mai mari, mai ademenitoare şi s-au ţinut după noi şi ne-au tot tras de ochi până când duhul înverşunat şi neastâmpărat al călătorilor ne-a împins spre Cangas de Onis, poarta deschisă în direcţia Picos. Fosta capitală a Asturiei, orăşelul este plin de pensiuni, hosteluri, hoteluri, magazine, are o interesantă biserică parohială şi un Pod Roman. În apropiere se află Covadonga cu lacuri, o impresionantă bazilică roz şi Santa Cueva, peştera de unde ar fi început Reconquista. La unicul altar rupestru, aflat acolo deasupra unei cascade ce cade int-un lac limpede, vin numeroşi pelerini.
După o plimbare prin animatul Cangas de Onis, ne-am îndreptat spre Parque Nacional Picos de Europa. Lanţul muntos începe în Ţara Bascilor şi se termină în Galicia, traversând trei provincii: Castilia – Leon, Cantabria şi Asturia. O legendă spune că prinţesa feniciană Europa ar fi fost răpită de Astur adusă şi ascunsă în aceste locuri sălbatice. Aici s-ar fi născut numele continentului nostru. Şoseaua îngustă merge pe lângă râuri trecând prin chei, prăpăstii, pe sub stânci gigante şi pereţi aspri. Rocile au fost modelate cu violenţă. Geografii şi geologii afirmă că acum 30000 de ani o forţă telurică extraordinară a ridicat aceşti munţi care, parcă au vrut să se arunce în ape dar, s-au oprit la numai 15 km de litoral. Structura lor – calcar carbonifer, a înlesnit cotinue transformări ulterioare. Apele, îngheţul şi dezgheţul, au determinat formarea depresiunilor, peşterilor, galeriilor subterane. Urmăream cursul învolburat al unui pârâu şi, brusc, acesta dispărea, apărând apoi surprinzător, în altă parte, uneori sub formă de cascadă. Râurile – Sella, Duja, Dobra, au săpat canioane şi defileuri ameţitoare, marcând frontierele dintre masivele care înţeapă cerul şi norii cu vârfurile lor conice. Multiple modalităţi de ranforsare a versanţilor şi de reţinere a pietrelor căzătoare ocroteau şoseaua cam îngustă, cu asfalt gros de 30 de cm, dar cu puţine parapete. Întâlnirea cu orice fel de vehicul era emoţionantă pentru că ne întrebam cum ne vom strecura unul pe lângă celălalt când, de o parte era piatră iar de cealaltă, râpă?. La drumul mare admiram tirurile spunându-mi că planeta pe roţi se hrăneşte, se îmbracă, munceşte, progresează şi datorită lor. Acolo, însă, le-am urât … erau mult prea mari…
Până la o anumită înălţime sunt păşuni verzi cu ierburi dese, câmpii cultivate, livezi. Sus, culmile stau golaşe, sterpe. Pe maginea şoselei, pe coaste, micuţe şi delicate flori de munte albastre, albe, galbene, mov, maci roşii, fragili, arbuşti galben crom prezenţi că în toată Spania, rup monotonia tonurilor de gri şi cafeniu ale rocilor şi solului. Ele se caţără sau coboară vitejeşte pe oricât de puţin pământ ar găsi, infruntând vremea capricioasă. Cai şi vaci populează oazele mai netede. Ulii negri şi şoimii cad din cer cu viteza unei bombe pe capul cine ştie cărei vieţuitoare mici, păsăruică sau iepure. Stejari şi castani delimitează proprietăţi. La Oseja de Sajambre din case austere de piatră, adunate la marginea şoselei ies bătrâni care merg destul de greu, cu bastoane. Văile sunt despicate de pârâiaşe pe malurile cărora prosperă arbuşti. Potârnichi traversează neînfricate şoseaua destul de circulată.
Ne-am bucurat un timp de soare. Schimbările de vreme fiind aici fireşti, o ploaie rece însoţită de ceaţă groasă a stârpit culorile şi ne-a înfrânat pofta de a fotografia. (Grea boală! Stai la pândă, opreşti, porneşti iar, eşti nemulţumit când scapi câte ceva de parcă ai pierde un tren. Când plouă însă nu ai încotro şi stai cuminte, îmbătat de imagini şi făcând uau, uau, în neştire ). Am continuat să mergem încet, urmărind deplasarea norilor semănând cu un fum dens. Capetele munţilor s-au ascuns în pâclă. Pe marginea unui lac de acumulare întins între culmi, orăşelul Riana se bucura de poziţia sa deosebită. Cât de frumos s-ar fi oglindit toate în apă dacă nu ne-ar fi invadat ploaia sumbră! Am depăşit lacul pe lângă un pârâu lat, stânci întunecate, stratificate, păşuni blânde, alte chei fabuloase. Am trecut pe sub stânci atârnate peste şosea. Puerto de San Glorio este cel mai înalt punct – 1609 m. Zăpada aici nu cedase în faţa verii. Drumul a început să coboare şi aşa a ţinut-o până la Potes, orăşelul atestat din secolul al VIII-lea e.n. La poalele munţilor albi pe vârfuri, cu o mare biserică, puzderie de hoteluri, hosteluri, pensiuni, supermarketuri, magazine, restaurante, Potes era un loc ideal de odihnă pentru o zi său punct de plecare pe traseele din jur. Şi aici piatra era prezentă în zidurile din jurul grădinilor, în edificii, în pavajele pieţelor şi străduţelor înguste, cu arcade.
Am rămas o noapte, noi şi un cârd de motociclişti tineri şi vioi care, a doua zi, cu rucsacuri în spate, au plecat pe cărări sau la Fuente De, unde un teleferic îi poate duce la Mirador del Cable. Ceaţa s-a ridicat, munţii au redevenit violeţi şi albăstrui în depărtare. Când am trecut prin Desfiladero de la Hermida colţurile de rocă atingeau înălţimi care împiedicau lumina să pătrundea până la Duja, răul care şi-a croit drum în mii de ani. Câte o casă cu stânca în spate aştepta cumpărător. Câte o biserică în vârful unei coline aştepta pelerini. Într-o peşteră statuia Sfântului Iacob (Santiago) amintea de una din călătoriile acestuia. Satele au început să-şi schimbe înfăţişarea. Aveau părculeţe şi locuinţe moderne, în culori calde. Plimbarea prin Picos de Europa (Piscurile Europei) s-a încheiat cu sentimentul că, dacă nu am fi intrat să le vedem, o parte importantă din frumuseţea reliefului Spaniei ne-ar fi rămas necunoscută. Am regretat numai că nu am putut să rătăcim un timp, prin păduri, dezlipiţi de maşină şi de şosele.
Articole similare:
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
