Am făcut cunoştinţă cu Viena ca o primă descoperire a lumii vestice, cu mulţi ani în urmă. Am ajuns pentru prima dată acolo cu treabă, trimisă de agenţia la care lucram. Tot atunci am cunoscut-o şi pe Petra, cea care avea să inspire numele copilului nostru şi care ne-a invitat pe mine şi pe Alex să folosim apartamentul ei pentru a ne petrece o vacanţă de iarnă acolo. Acum exact 8 ani eram în tren, mergând spre Austria – de aceea m-am hotărât să public jurnalul zilelor petrecute acolo.
Am ajuns în Viena în momentul în care scorţişoara era la mare cinste. În anul 2001 la şi la foarte mare apropiere de 2002, Viena se parfumase cu scorţişoară, iar acest minunat parfum ne va rămâne în amintire ca un simbol olfactiv al oraşului. Bineînţeles alături de alte mirosuri de vacanţă şi iarnă: cafea, punch, cârnaţi…
Am observat că dincolo de micile plăceri culinare sau de îmbogăţirea spirituală de care ai parte într-o călătorie – prin infuzia de artă, arhitectură şi istorie – mai câştigi un lucru: simpla bucurie a plimbării. Plimbarea ca atunci când erai în liceu şi învârtitul în jurul blocului putea fi un adevărat deliciu, mai ales dacă te ţinea cineva de mână… Plimbarea simplă fără nici un alt scop decât acel de a fi cu cineva, undeva, pentru cât mai mult timp posibil. Nu este decât o scurtă revenire la tinereţea cu lipsa ei de scopuri şi de obiective, cu sentimentul timpului câştigat în mod paradoxal prin … a pierde vremea!
Şi, fie că ne propusesem asta sau nu, programul de iarnă al Vienei ne-a obligat de multe ori să hoinărim aiurea pe străduţe destul de goale, să ne uităm la vitrinele magazinelor închise şi să dormim dimineaţa după pofta inimii. Plecasem dintr-un Bucureşti superaglomerat, cuprins de furia cumpărăturilor de Craciun, cu blocaje pe stradă şi atmosferă sufocantă în magazine, şi ajunsesem la Viena unde domnea liniştea şi vacanţa, unde duminica nu era nimic deschis, iar în timpul săptămânii magazinele închideau la 6 seara. Pe parcursul întregii perioade am avut deseori surpriza să nu avem de unde să ne luăm o pâine şi a trebuit să ne planificăm foarte bine cumpărăturile de cadouri pentru a nu pleca cu mâinile goale. Fără alte comentarii inutile, acolo oamenii îşi respectă duminica, îşi respectă sărbătorile şi, fiindcă au atât de multe opţiuni, nu e nevoie să se strivească în magazine pentru a cumpăra un cadou sau bunurile strict necesare.
La plecare, tot din cauza aglomeraţiei din Bucureşti, am preferat să luăm un taxi cu două ore mai devreme (precauţie puţin exagerată aş zice). Am ajuns în gară, iar gerul ne-a direcţionat cu bagaje cu tot într-un McDonalds aglomerat unde am stat cât de mult am putut pe lângă o cafea până s-a tras trenul. Cuşeta acestuia era mult mai bine decât sperasem, mică, dar curată şi bine compartimentată şi fiindcă cel mai tare mă temusem de frig – foarte călduroasă. Prea călduroasă – am avut momente în timpul nopţii când am avut senzaţia că ne sufocăm! M-am bucurat de drumul lung pentru că aşa am simţit că recuperez o bună parte din somnul restant al ultimelor două săptămâni de muncă. Am stat destul de mult pe la vamă – de’, era pentru ultima oară cand te puteau căuta la vize şi s-au străduit să o facă în aşa fel încât să ţinem minte: cu mult calm şi deosebită încetineală! Astfel am pierdut anumite legături pe şine şi pentru că traficul ferovier nu e ca în intersecţie atunci când nu funcţionează semafoarele (adică la mica înţelegere), uite aşa am întârziat vreo patru ore bune.
Când am coborat în gară la Viena, am avut emoţii că nu o voi mai recunoaşte pe Petra. Nu voiam să fac presupuneri, dar era foarte probabil ca şi ea să îşi aducă aminte de faţa mea tot atât de mult pe cât îmi aminteam eu de a ei, aşa că putea fi puţin jenant. Emoţiile au fost neîntemeiate, totuşi, pentru că ne-am recunoscut imediat. Şi ea şi prietenul ei erau destul de grăbiţi, trebuiau să ajungă în aceeaşi zi în Germania, iar vremea era destul de neprielnică, aşa că ne-au luat de o aripă, ne-au arătat in grabă magazinul gării deschis non-stop (aveam să înţelegem mai târziu valoarea informaţiei), ne-au suit în maşină şi ne-au dus la apartament. Pe drum Petra ne-a achiziţionat şi o hartă şi nişte bilete de transport, ca să avem de prim ajutor până ne dezmeticim şi înţelegem unde suntem.
Apartamentul ei era destul de aproape de Operă, deci de centru. Mergeai drept pe bulevard şi dacă nu îngheţai până la capătul lui, treceai de Karlsplatz şi ajungeai la Operă. De acolo puteai să îţi continui drumul tot înainte până la St Stephan şi uite aşa, vedeai deja o parte din frumuseţile centrului. Pe toată perioada şederii noastre în Viena am avut însă “baftă” de un ger din ăla ca în poveşti: de crapă pietrele sau, dacă pietrele sunt durabile ca orice lucru bine făcut în Austria, îţi crapă faţa, nasul şi alte părţi expuse direct la aerul îngheţat. Astfel, deşi în prima zi ne-am încumetat la o plimbare lungă pe jos, în zilele următoare a trebuit să învăţăm să folosim metroul, tramvaiele şi de ce nu, cafenelele şi opririle dese la o cană cu punch pentru a ne mai încălzi. Cu mijloacele de transport în comun ne-a luat vreo două zile să ne lămurim cum vine treaba, ceea ce înseamnă un record important asigurat de mintea descurcăreaţă a lui Alex, pentru că în celelalte două vizite pe care eu le făcusem anterior la Viena, acest mister a rămas nedezlegat. Vai ele picioare (când nu au cap)!
Ne părea rău că nu apucasem să stăm mai mult cu Petra şi fusese totul aşa de “în zbor”. Pe de altă parte, ne miram cu câtă uşurinţă şi încredere ne lăsase pe mână apartamentul ei cu tot ce era înăuntru. La urma urmei era casa ei, cu tot ce îi trebuie unui om, cu dulapuri pline de haine sau cărţi, cu fotografii cu familia sau prietenii, cu băuturi fine în bar, cu porţelanuri scumpe la bucătăie, cu frigiderul şi cămara pline de bunătăţi – avusese grijă să avem inclusiv pâine! Dincolo de asta ne aranjase şi un pom mic de Crăciun, o coroniţă cu lumânări şi un candelabru tot cu lumânări în bucătarie. Trebuie să spun că o văzusem de două ori în viaţă – să mai zică cineva că austriecii sunt reci!
Apartamentul era foarte aerisit şi simplu … ai zice la prima vedere! Însă bucătăria avea tot ce voiai şi ce nu voiai, inclusiv maşină de spălat vase – altă cunoştinţă dobândită alături de folosirea mijloacelor de transport – iar sufrageria combina 2 canapele moderne şi un fel de bibliotecă “perete” pe sistem de cuburi, cu piese de mobilier foarte vechi. Petrei îi plac amenajările înterioare şi mobilierul sau orice alte detalii vechi, pasiune pe care o ghiceai nu numai prin felul în care îşi aranjase în casă, dar şi prin nenumăratele albume de decoraţiuni şi amenajări pe care le avea în bibliotecă. Felul în care ne-am simţit acolo a oscilat între două extreme: confortul deosebit şi binele cu care te înveţi imediat şi la polul opus teama permanentă de a nu deranja sau strica ceva. Din fericire, a dominat mai mult sentimentul de alint şi răsfăţ.
Citeşte şi celelalte pagini de jurnal:
Epidodul 2 | Episodul 3 | Episodul 4 | Episodul 5 | Episodul 6 | Episodul 7 | Episodul 8 | Episodul 9
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
