În ziua Oyama-sankei, plecarea se face la 5 dimineaţa. Toată lumea poartă costume albe. Are loc un mic ceremonial de purificare, ne închinăm cu faţa la muntele nostru şi plecăm cântând şi purtând cu noi uriaşi pari de lemn cu steaguri colorate şi fâşii de rumeguş în vârf. Totul de desfăşoară aşa cum am citit în cărţi, doar că nici un autor nu reuşise să-mi descrie voioşia în stare pură pe care o împărtăşeam cu alaiul uriaş de oameni. Nu e deloc uşor să mergi şi să cânţi, dar copii din grup răspândesc o veselie cu greu imaginabilă: plictisindu-se mă iau în braţe sau mă pun să-i car în spate. Ei nu au cum să ştie că sunt ieşită de curând din spital şi doctorul nu mi-a dat voie nici măcar să urc muntele. Pe drum vedem oameni care ies în faţa caselor lor ca să ne salute şi să ne asculte. Nu ne putem opri, dar îi salutăm zâmbind şi îndemnul lor „Keppare” (echivalentul în Tsugaru-ben pentru „Ganbarre” – „Break a leg”-ul japonez) ne dă forţe proaspete. Ne oprim în faţa unui azil de bătrâni şi a unei grădiniţe. Cântăm pentru cei de acolo cu tot sufletul şi cu regretul că nu ne vor putea însoţi şi ei până la templu. La ora 2 ajungem la templu, unde suntem primiţi, binecuvântaţi şi unde vom sta până noaptea târziu. Pe la ora 4 începe competiţia între muzicanţi. Grupuri de muzicanţi se întrec pentru a stabili cine este cel mai priceput dintre toţi cei care îi vor aduce ode Muntelui Iwaki. Competiţia se termină târziu noaptea. În faţa templului se strâng oameni care cântă şi dansează şi nu îţi vine să nu te alături lor. La ora 2 jumătate dimineaţa ne îndreptăm spre telecabină. Drumul cu telecabina e scurt şi te apucă emoţia. E o beznă totală şi ştii că muntele e pietros şi plin de capcane. Mii de luminiţe se văd traversând muntele: sunt lanternele celor care ţi-au luat-o înainte. Păşeşti peste paşii lor şi îţi faci drum către vârf. Mulţumeşti Domnului, dar şi tuturor zeilor japonezi că cerul e înstelat şi că anul ăsta se anunţă vreme bună. În anii trecuţi a plouat şi răsăritul nu s-a mai văzut clar de ani buni. Dacă soarele se arată înseamnă că Amaterasu, Zeiţa Soarelui, îşi dă binecuvântarea şi oamenii sunt cum nu se poate mai fericiţi. Şi soarele se arată! Se aude un „Banzai” în cor şi începem cu toţi să cântăm. Avem mâinile îngheţate pe aparatele de fotografiat, dar ştim că pentru asta am repetat un întreg an aşa că ne zâmbim unul celuilalt şi pornim. Drumul de întoarcere e mult mai uşor. Razele soarelui sunt o mângâiere fără seamăn, iar experienţa pe care tocmai ai trăit-o pare ireală. Din momentul în care baţi din palme în faţa micului altar din vârful muntelui, ştii că oricine ar fi acolo sus în mod sigur te iubeşte. E o experienţă înălţătoare care îţi pune lumea la picioare, la propriu. Şi, văzută de acolo de sus, lumea pare mult mai frumoasă, răutăţile toate i se estompează, conturul îi apare gingaş, iar dorul de oameni te face să treci peste neajunsul de a nu fii niciodată mai mult decât un muritor. Îşi doreşti să poţi împărtăşi tuturor sentimentul acela că ai trăit o secundă de perfecţiune şi ai sufletul plin de ea.
Se spune că într-o viaţă de om, experienţa ultimă pe care o poate trăi un japonez este să vadă răsăritul din vârful Muntelui Fuji. Răsăritul din vârful lui „Fuji din Tsugaru”, cum este supranumit Muntele Iwaki datorită formei similare, m-a făcut să înţeleg înţelepciunea acestei vorbe. Suntem cu toţii datori ca măcar o dată în viaţă să ne simţim fragili şi neimportanţi, să înţelegem că nu suntem decât o bucată dintr-o lume şi în nici un caz centrul ei, să vedem că măreţia stă în lucruri simple, pe care le trecem zi de zi cu vederea. Pelerinajul te învaţă în primul rând valoarea oamenilor din jurul tău, îţi arată miile de luminiţe care au străbătut muntele înaintea ta şi fără de care prezenţa ta acolo, prezenţa ta pe lume ar fi nejustificată. Pelerinajul îţi indică acel loc către care te poţi îndrepta mereu cu rugăciuni, fugind de raţionalitatea fixă a lumii moderne şi că a nu avea limite este o limită în sine.
Am promis unor oameni dragi cândva că voi ajunge acasă şi voi povesti despre Tsugaru. Pentru că Tsugaru nu este pur şi simplu o regiune în care oameni vorbesc un dialect ciudat, în extremitatea nordică a Honshu. Nu este doar „ţara merelor japoneze” şi a celei mai frumoase sakura sau doar pământul pe care cândva au locuit Ainu. Deşi este locul unde s-a născut cel mai frumos tip de shamisen, Tsugaru jamisen, şi cea mai iubită cântăreaţă de enka a Japoniei, Misora Hibari, Tsugaru nu este în nici un caz doar atât. Tsugaru este un loc încărcat de poveşti, de magie, este locul unde poţi auzi, mai des decât oriunde în Japonia, cântece folclorice japoneze. Pentru mine, nu există poveste mai frumoasă despre această regiune decât povestea muntelui sacru. V-o împărtăşesc cu drag şi dragoste sperând ca astfel promisiunea mea să fie îndeplinită.
Impresii scrise de: Alina Rădulescu
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!