După vizita la Memorialul Durerii şi Cimitirul Vesel de la Săpânţa, pornesc în căutarea a ceea ce a devenit cea mai înaltă biserică de lemn din Europa. Intru pe un drum îngust de ţară şi după ce se termină casele ocolesc o mică pădure ce izolează mânăstirea de restul lumii. Dacă unele biserici sunt construite pe dealuri, biserica de lemn de la Săpânţa este pe un teren plat, deschis, frumos împrejmuit de vegetaţie. E ca şi cum ai intra într-o cetate naturală. Când ajung nu e nimeni pe acolo şi mă cuprinde un sentiment de linşte, de tihnă. Biserica se înalţă spre cer, arătându-şi fără modestie dimensiunile ce întrec Statuia Libertăţii din New York. Asta e doar o comparaţie pe care am găsit-o pe net şi am preluat-o, deşi nu prea înţeleg unde e rima… Ca să îmi fac o idee mai clară, caut înălţimea catedralei din Koln, la care ştiu că m-a cam durut gâtul privind, şi aflu că are aprox 157 de metri (a treia din lume). Ţinând cont că la Koln s-a construit în piatră în timp ce în Maramureş avem lemn, probabil că un turn cu înălţimea de 54 de metri şi o mânăstire măsurând în total 78 m îşi merită un loc în cartea recordurilor. Nici cele 8,5 kilograme de aur care îmbracă turla sau cele 4 kilograme care acoperă crucea înaltă de şapte metri nu sunt tocmai neglijabile. Mai târziu, la Şurdeşti, încercând să înţeleg cum pot fi două biserici de lemn, în acelaşi timp, cele mai înalte din Europa, am realizat altceva. Biserica de lemn de la Săpânţa are o bază suficient de mare de piatră. Iar cea de la Şurdeşti are şi ea un turn de 54 de metri şi o înăţime de 72 de metri, fiind realizaţi centimetru cu centimetru doar din lemn. Să fie atunci o mică nedreptate la mijloc? Am mai aflat că lupta adevărată se dă între înălţimea turnurilor iar o veche credinţă spune că rugăciunile ajung cu atât mai repede la Dumnezeu cu cât e biserica mai înaltă. Şi iată cum mentalitatea spiritual-populară se îmbină cu ambiţiile pământesc-umane, ducând la realizări ce ne reprezintă în lume!
Nu îmi vine să plec, atmosfera e calmă, soarele e liber pe cerul albastru, aşa că mă aşez pe treptele de piatră şi iau masa de prânz, constând într-un măr. Nici nu simt nevoia de mai mult, atunci când inima îmi este plină ceva se întâmplă cu stomacul, că nu cere…
O drujbă mă trezeşte din visare iar când mă uit la ceas nu îmi vine să cred. A trecut deja de patru şi îmi dau seama că s-ar putea să nu mai găsesc deschis Muzeul Satului Maramureşean, aflat la iesirea din Sighet. Pornesc totuşi la drum, nu am nimic de pierdut, oricum trebuie să trec pe acolo. Şi nici nu mă grăbesc prea tare, ce se întâmplă sus pe cer merită înregistrat pe retină şi nu numai.
Jos în parcarea muzelului nu e chiar nimeni. Casa de bilete e ferecată şi scrie negru pe un alb învechit că lunea e închis. Mai scrie şi ceva legat de cazare la cabană cu nişte preţuri infime, dacă cineva ştie mai multe despre asta chiar aş fi interesată.
Nu mă las intimidată ci urc pe jos, binecuvântând greutatea căştii şi a costumului moto în general, panta care urcă dealul Dobăieş. Sus acolo chiar simt că intru într-un sat adevărat, în care oamenii s-au retras la odihnă. Un paznic îmi iese în cale şi îl rog să mă lase să mă plimb puţin. Omul e binevoitor şi merge înaintea mea pentru a-mi deshide şi câteva case. Totul îmi place foarte mult, felul în care s-au recreat interioarele, gospodăriile cu toate amenajările specifice secolelor XVII – XIX, gardurile, biserica, peisajul din jur.
Fiind aşezat pe un deal, muzeul reuşeste să se rupă de ritmul epocii, să privească de la nivelul său atemporal către valea în care prezentul se agită confuz, nemaigăsindu-şi locul şi identitatea, uitându-şi tradiţiile şi meşteşugurile, amestecând porţi impresionante şi frumos lucrate în lemn cu case vopsite în roz violent, costume tradiţionale cu pantofi cu toc, ospitalitate cu suspiciune şi lista ar putea continua…
Am început ziua în compania norilor, se pare că reuşesc să o termin tot aşa. Pe o parte a cerului am prieteni:
Pe cealaltă revăd duşmanii:
Un vânt puternic începe să agite copacii bătrâni aşa că mă grăbesc către ieşire şi sar în şa. Am noroc şi nu mă plouă dar mă bucur că am fost din nou precaută şi mi-am pus costumul de ploaie. Chiar dacă mă îndepărtez de norii de furtună, seara se face simţită prin temperaturi mai mici şi îmi este mai bine cu el pe mine.
Petrec încă o seară alături de familia din Corneşti, discutând, luptând cu conexiunea slabă la internet, încercând să ţin lumea de acasa la curent cu locurile frumoase prin care umblu. Mai am în faţă încă trei nopţi şi patru zile de independenţă şi nu sunt încă sigură în ce parte o voi lua a doua zi. Probabil voi face din nou o vizită la Bârsana, aşa cum mi-am promis din prima zi şi apoi mă voi îndrepta spre Vişeu, lăsându-mi intuiţia să decidă …
Va urma
Până atunci poţi citi şi primele 3 episoade:
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
