Poveşti de început motociclistic sau cât de greu e un simplu drum drept

Poveşti de început motociclistic sau cât de greu e un simplu drum drept

Mărturisesc că dezgrop amintiri despre activitatea moto, poate pentru că anul trecut din motive obiective am stat mai mult „pe bară”. La fel, recunosc că textele ăstea le-am mai spus unor prieteni, în vremurile mele forumistice, acum vi le spun şi vouă.  Aşa că, here it goes:

Unii şi-or aduce aminte de începuturi…. Unii or râde. Unii or zâmbi cu drag. Eu ştiu? Poate alţii nu vor înţelege. Până la urmă e doar un drum în viaţă, fiecare ni-l alegem pe al nostru.

Către mare

Îmi vine în cap un drum la mare – am făcut eu mai multe d-astea. Să zic aşa de fapt: primul drum la mare singură. Singură- singurică. Eh, ce mare chestie veţi zice. Ba, să nu ziceţi aşa. Să vedeţi de ce.

Drumul îl ştiam eu bine…

Paranteză:

… îl ştiam încă de când am dus-o pe Lori, amândouă pe mobre1, eu deschizător de drumuri, ea vajnic ostaş în ariergardă. Am vrut să plecăm dis-de-dimineaţă, să nu fie prea cald pe drum şi să ajungem cât mai devreme. Ne-a  luat numai vreo două ore ca să ieşim din benzinăria de la intrarea pe autostradă. Eram în pompă la alimentat când am zbierat de-odată din toţi bojocii, cât să se zguduie toate geamurile benzinăriei: “băga-mi-aş !!!#=!?#%”[#?!! Mi-am rupt cheia!!!!” În rezervor, da. Adică, ea fiind foarte muncită şi uşor strâmbă, a cedat nervos, din cauză că buşonul de la rezervor freca de margine şi eu foloseam cheia ca pe un levier pentru a ridica buşonul respectiv care opunea rezistenţă. Deşteaptă găselniţă, nu?

Varianta câştigătoare a fost “sună un prieten”. La 6 dimineaţa. Dialogul, uşor halucinant, a început cu “neaţa, dormi?” Evident, dormea la ora aia, dar a venit. Am aflat cu ocazia asta cum scoţi cheia (era mult mai simplu decât mi-am imaginat), am pilit rezervorul (ei, asta nu!!! Nu m-aş fi descurcat), am trimis drăguţa de Lori acasă după cheia de rezervă… (Ghici cine nu mai pleacă fară cheie de rezervă acum la drum?).
Fără alte peripeţii notabile la drumul respectiv…. închidem paranteza.

Îl ştiam bine drumul ziceam, că şi asta e o provocare pentru un începător, să nimerească pe unde trebuie. Eu una m-am rătăcit cu brio în Piaţa Victoriei de grupul cu care eram şi altă dată m-am învârtit mai mult decât trebuie prin rondul de la Alba Iulia uitându-mă trist după Vlad şi a lui motocicletă despre care nu ştiam pe care ieşire au şters-o de acolo….
Dap. Am un bun simţ al orientării.

Ştiam şi unde să mă opresc, ştiam şi să-mi iau după mine ceva de şters viziera în caz că rămân fără apă (după cum mi s-a întâmplat când mi s-au lipit muscă lângă muscă în plin sezon de futai muscos pe aceeaşi autostradă…. Mai vedeam drumul printre două muşte şi-o aripioară). Am plecat de dimineaţă, aveam emoţii cu lanţul (care atarna săracul trist… pe cric. Nu mai aveam de unde să-l strâng, trebuia schimbat dar nu apucasem). Lanţul, bine uns după sfatul doctorului, vitezele schimbate atent, tot după sfatul doctorului, nu cu şuturi cum fac de obicei. Am avut, deci emoţii mari pe autostrada, din cauza lui. A rezistat eroic. Mă tot aşteptam să trebuiască să trag pe dreapta şi să sun după dubă să vină să mă ia. Că tot aveam antecedente, de la una din căzăturile mele. Pe de altă parte nu cred că ştiu de fapt ce naiba s-ar putea întampla dacă mi se rupe sau se întamplă ceva cu lanţul pe autostradă la viteză. Totuşi, mergeam potolit.

Prima chestie interesantă mi s-a părut: mersul la budă când eşti singur şi parcă nu prea-ţi vine să laşi casca şi tankbag2-ul pe motor în parcare. Mişto. Cu care mână să le ţii, cu care mână să scoţ’ underwearul…. mno. Am răzbit.

Am ajuns bine, am găsit greu adresa. Am intrat pe un drum la dreapta, nu arăta bine, m-am oprit fix la intrarea în câmp. Am scos casca, am dat telefon la gazda pe care o căutam, am scăpat ochelarii, am cules ochelariii (înainte de lentile era rutină mişcarea asta!!). Am intrat apoi pe un drumeag dubios prin meandrele vămii vechi. Am intrat prost, am aproape-scapat-motorul. Am răzbit.

Către Bucureşti

Întoarcerea a fost mai surprinzătoare: am hotărât să nu plec duminică – fusese Folk You în vamă şi nu-ştiu-ce-housereală în Mamaia, în fine, urma să fie măcel pe drum.

Zic aşa. Mă duc şi dorm în 2 mai la o prietenă ca să nu mai plătesc cazare unde stăteam că era scump. Mă scol la 4 dimineaţa, încalec, plec – răcoare. Duminică era cald de mă scurgeam şi să ne aducem aminte că eu insist să merg echipată, indiferent de cât de cald e. Drumul e liber, nu vreau să ştiu cum ar fi fost prin staţiuni în aceeaşi duminică şi ajung direct la muncă luni dimineaţă… Ok. Ăsta era planul.
Ca să mă verific, aceeaşi variantă câştigătoare: sună un prieten. Zice că ar fi ok ideea. Îmi fac astrograma (zeii păreau îndurători), cafeaua şi sandviciurile, şi dimineaţa la 4:30 eram călare.

Liiiiber. Întuneric. Răcorică. Din contrasens venea popor român la mare ca pe vremea lui Ştefan când dădeau turcii şi săreau ai noştri să apere glia. Patru jumate. Am mai zis, da? Şi ăia ajungeau la mare!!!!
Până în Constanţa – parfum. După Constanţa, un pic de tot începe să se aglomereze şi pe sensul meu… Cam 5 dimineaţa. Nebunii pe contrasens, tot acolo, dar de data asta nu mai circulau, stăteau înfipţi în coloană. Na, ce nebuni, îmi zic. Habar n-aveam ce folositori aveau să-mi fie mai încolo.

Încă un pic de răcoare… mai accentuată. Mă gândesc că o fi treaba aia fix înainte de răsăritul soarelui când se face frig. Ştiţi ce zic, nu? Îmi spun: las’ ca acum trece. Ei, nu.

Brusc! Groază! şi fiori reci!
O ceaţă densă ca laptele. Am realizat că nu mai văd nimica. Mai rău, alunecă. Şi mai rău, ăia din maşinile din spate nu prea au ei probleme că e ceaţă, ei ar merge mai repede şi mă cam împing…. În continuare, mai mult ghicesc pe unde merg, decât să văd. M-am dat pe dreapta cât am putut ca să mă poată depăşi ăia… Şi acum mă gândesc: dacă găseam vreun hoit de câine pe marginea drumului? O groapă?
Binecuvântez nebunii care lunea dimineaţa la 5 şi ceva sunt pe drum spre mare: datorită coloanei lor de faruri vedeam şi eu încotro e drumul, dacă e curbă la dreapta sau la stânga.
Am ridicat la un moment dat viziera ca să descopăr că din cauza condensului care se facuse pe ea, văd mai bine fără. Mă bucur. Doar puţin, pentru că în două minute tot condensul era pe ochelari.
Cu vântu-n ochi, cu mucuţu’ atârnat, cu frigu-n oase şi spaima-n suflet, ajung la Medgidia. Alimentez. Şterg ochii plânşi, ochelarii, viziera, cu cagula. Intru cu speranţă în benzinărie:

“Un ceai cald, aveţi?”

“N-am.”

plec.

frig.

6 dimineaţa.

frig.

am mai zis…

Pe autostradă – coloana de vreo 3-4 km pe sensul opus (nebunii mai lenevoşi care d-abia acolo ajunseseră), şi era fix lunea când s-a dat drumul la taxa de pod, erau toţi buluciţi acolo.
Nu m-a oprit nimeni pe mine, nu erau taxatori pe sensul meu. Nici nu m-am mai oprit până la Bucuresti, la 7:30 eram la intrarea în oraş. Trei ore şi o singură oprire de alimentare: recordul meu personal până la acea dată.
Si la intrare in Bucuresti m-am rătăcit un pic. Da, pentru că pot. M-am redresat şi pe la un 8:45 eram în Mogoşoaia…

________________________________________________

1 motociclete! E a treia oară când zic, de-acuma ştiţi, nu?

2 bagaj de pus pe moto care se prinde cu magneţi (la mine, la alţii cu catarame).

PS de la admin (aka Roxana): Cum Ina a uitat să pună o poza am pus eu una care nu are legătura nici cu peisajul nici cu tema, da’ măcar ştiu că e cu prima mobră.

PPS (de la Ina): n-am uitat bre, dar eram plecată! Însă îmi place poza ta, iote ce bine îmi şade, aşa că o las acolo! Poftiţi mai jos, de gust, câteva chiar din plimbările la mare:  

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.