„Te iubesc cât toate infiniturile la un loc, cât o mie şi un milion de catralioane de infinituri de universuri” – ce poate fi mai frumos decât să devii părinte şi să auzi asta din guriţa aia mică şi concentrată la cifrele mari pe care trebuie să le rostească? Eu primesc astfel de declaraţii aproape zilnic de la LumeaMică, care e încă mică şi prin urmare nu a ajuns la repertoriul cu ura. După ele, urmează întrebarea: „tu cât mă iubeşti?” şi, oricât aş încerca eu să depăşesc eu numărul ei de universuri, primesc mereu replica: „nu-i la fel de mult!”

Cât de mult avem nevoie de iubire şi cât suntem în stare să stricăm cu iubirea noastră?

Ar trebui doar să privim cu atenţie şi deschidere la mintea un copil ca să înţelegem cum funcţionează treaba asta, câtă nevoie avem să primim şi să dăruim iubire şi, totodată, cât de important e să nu fim sufocaţi. Şi, totuşi, uităm sau ignorăm, uităm să arătăm afecţiune celor din jur, uităm să oferim un zâmbet şi o îmbrăţişare celor care sunt nervoşi, uităm că nu posedăm pe nimeni: nici pe soţ, nici pe copil, că fiecare are destinul lui şi chiar dacă trăim împreună asta nu înseamnă că trebuie să ne anulăm pe noi înşine sau să ne facem un scop în viaţă din a îngropa visele şi pasiunile celuilalt şi asta doar pentru că „ştim ce-i mai bine pentru el”.

Acest articol este inspirat de mai multe experienţe pe care le-am avut în ultima vreme: am văzut filmul Coraline, m-am apucat apoi imediat şi de carte (LumeaMică o citise imediat ce a primit-o de la Laura, dar eu nu), apoi am ajuns la teatrul Te iubesc!!! Te iubesc??? la Cafeneaua Godot. Toate trei s-au legat într-o lecţie extraordinară despre iubire, de la amuzant până la abstract şi cu nuanţă de horror (în Coraline).

Coraline este o fetiţă care, plictisită de viaţa alături de părinţii ei ocupaţi, care nu o auzeau şi nu o băgau în seamă, ajunge într-o lume paralelă, un loc în care o „cealaltă mamă” şi un „celalalt tată” sunt gata să îi ofere tot ceea ce îşi dorea. Totul pare idilic, mai puţin nasturii pe care aceştia îi au în loc de ochi. Şi pe care ea ar trebui, de asemenea, să îi accepte, dacă ar dori să rămână pe veci acolo. Bineînţeles că sub spoiala aurită se află nişte monştri şi că fetiţa, inteligentă ca orice copil, ştie să facă diferenţa şi să scape din capcana pentru suflete în care se află. Interesant este că cealaltă mamă, aşa monstruoasă cum e ea, nu-şi doreşte decât să aibă ceva să iubească. Sau să mănânce, cum comentează sarcastic pisica fără nume, care mai poate şi vorbi. Iată o secvenţă de dialog:

– „Pisicile n-au nume, zise ea. 
– Nu? se miră Coraline
– Nu, zise pisica. Voi oamenii aveţi nume. Asta pentru că nu ştiţi cine sunteţi. Noi ştim cine suntem, aşa că nu avem nevoie de nume”

Dar să revenim la iubire:

„Era evident: cealaltă mamă o iubea. Dar o iubea pe Coraline aşa cum un avar iubeşte banii sau un dragon îşi iubeşte aurul. Coraline citi în ochii alcătuiţi din nasturi ai celeilalte mame că ea însemna pentru aceasta o posesiune, nimic mai mult. Un animăluţ de casă tolerant, a cărui comportare nu mai era amuzantă.”

Deşi ne iubim infinit şi imens copiii, cât tot universul chiar, avem tendinţa de a ne purta cu ei exact aşa, ca şi cum ar fi averea noastră, un animăluţ de casă care nu face mai nimic bun. Analizează felul în care îi vorbeşti copilului, cum îl repezi uneori, cum îl critici, ce îi reproşezi şi o să vezi cum îţi creşte o ditamai musca pe căciulă.

Coraline îşi dă seama că lumea în care trăim e bună aşa cum e ea – imperfectă, că părinţii ei reali sunt cei pe care-i iubeşte şi pe care, culmea, tot ea trebuie să-i elibereze din propria sa poveste. Micuţa fetiţă poate să facă diferenţa între lucrurile pe care ni le dorim şi ceea ce contează cu adevărat. Lumea de vis în care ea s-a proiectat este o lume de groază, falsă, chiar dacă pare că acolo ar putea primi tot ce şi-a dorit vreodată.

„Nu vreau tot ce vreau. Nimeni nu vrea. Nu vrea cu adevărat. Ce distracţie ar mai fi dacă ai avea tot ce îţi doreşti?”

Comparând cartea şi filmul, pot spune că avem unul dintre puţinele cazuri în care filmul nu e mai prejos decât cartea. Mi se pare chiar că merge şi mai departe, exagerează dependenţa părinţilor de computer şi lipsa lor de atenţie la nevoile copilului, adaugă personaje, un băieţel numit ironic Whyborn, un nume–întrebare pe care poate că mulţi copii neglijaţi şi-o pun. Filmul duce mai departe şi elementele fantastice şi, din punctul meu de vedere, chiar merită văzut, singur sau cu un copil de minim 7-8 ani, cu reţinere dacă e genul sperios sau hipersensibil.

Revenind însă la tema noastră, copiii au cel mai mult nevoie de dragoste. Hainele, masa cea plicticoasă, jucăriile, tot ceea ce credem noi că facem din datorie de părinţi, sunt doar pe locuri secundare dacă nu cumva codaşe în ierarhia lor de nevoi (ierarhie care am aflat de curând că la copil se schimbă de la moment la moment şi nu este nicidecum piramidală).

Fie că avem timp de dat sau nu, fie că putem zice da sau nu, important e să răspundem cu iubire. În cartea lui Larry Cohen am găsit o idee foarte bună, pentru momentele în care nu pot zice da exact atunci când vrea copilul. Formula e simplă: „În clipa asta n-am timp. Hai să ne îmbrăţişăm acum şi ne vom juca peste un sfert de oră” (sau mai mult, depinde de moment).

Dragostea este cel mai bun răspuns, în orice situaţie. Dar ca să vezi că subiectul nu e deloc unul simplu, piesa de teatru Te iubesc!!! Te iubesc???, despre care ţi-am spus la început, se termină cu:

„Dacă dragostea este răspunsul, poţi repeta întrebarea?”

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!